(„Repetiţie pentru o lume mai bună”, dramatizare de Mihai Radu și Ionuț Sociu după romanul omonim de Mihai Radu, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)
Evident Shakespeare avea dreptate. Lumea e un teatru. Un teatru în care se repetă – texte, situaţii, relaţii –, în care unora li se distribuie roluri principale (nu neapărat celor mai talentaţi), alţii trebuie să se mulţumească cu simple treceri prin scenă; unii mizează pe expresivitatea corporală, alţii pe contre-emploi. Repetăm cu mişcare, alteori „dăm un text” la rece, bâra-bâra, totul pare că merge şnur. Numai că lumea (teatrul nostru) nu devine nici mai sigură, nici mai blândă, nici mai bună. Lumea e oglinda noastră. Iar noi nu arătam bine deloc.
Toate istoriile personale (destinale) din acest spectacol se întâmplă în anticamera morţii. În fond, viaţa însăşi se consumă în proximitatea, în perspectiva morţii, nu? Tatăl urmează să moară, iar Fiul se amăgeşte că astfel, mare parte din Răul lumii va pieri odată cu acesta.
„Repetiţie pentru o lume mai bună” nu este doar (încă) un spectacol de teatru. De aceea probabil nici nu îmi vine să îl tratez în cheia de comentariu critic obişnuit. Şi asta pentru că o montare Afrim este o aventură unică, un experiment cultural, antropologic, artistic. Nu e doar teatru acolo, deci oricât am vorbit despre teatru, rămâne incomplet. E vorba de o experienţă senzorială, subliminală complexă. Sunt atâtea mesaje, atâtea teme de dezbatere, atâta emoţie, apoi stilistica unitară în diversitate, forţa plasticii, robusteţea sensului etc. etc.
În ceea ce îi priveşte pe actori, aprecierile nu pot fi decât la superlativ. Aş remarca în plus cuplul Gelu-Slavic (Ciprian Nicula – Emilian Oprea) care te lasă cu gura căscată, asemenea iluzioniştilor la circ; dansul Ralucăi Aprodu (marcă recognoscibilă Flavia Giurgiu) deopotrivă tandru şi sălbatic; făptura halucinantă a Mamei în interpretarea Nataliei Călin, un duh al casei cu părul de culoarea ceţii; Istvan Teglaş un arlechin pedant, pasionat de shopping şi fine răzbunări; chipul răscolit al Mirelei Oprişor rătăcind printr-un oraş abandonat, cărându-şi violoncelul asemenea unui camarad rănit; şi, desigur Marius Manole a cărui voce se strecoară dincolo de auzul nostru, până în sufletul minţii noastre.
Şi pentru că toate acestea aveau nevoie de o planetă, aşa s-a născut scenografia Irinei Moscu şi universul video şi light design (Andrei Cozlac şi Cristian Şimon). Personal, mă declar fascinată de spectacolul uşilor şi al ferestrelor. Fereastra-ramă, fereastra-cruce, fereastra-prag între viaţă şi moarte. Apoi, uşile – ziduri transparente, pseudo-izolante, uşi ce se închid pe rând, pentru a conserva eşecul, uşi care nu ascund, nu protejează, uşi complice ca şi zidurile prin care se trimit sentinţe de condamnare pe viaţă, uşi vulnerabile, fragile, asemenea oamenilor.
Nu ştiu cum reuşeşte Radu Afrim să construiască în egală măsură spectaculos şi intim. Stăpâneşte şi foloseşte mereu surprinzător mecanismele teatrale şi în acelaşi timp creează un ambient şi o ambianţă protective, care nu agresează deşi tulbură.
Rămân cu imaginea Nataliei Călin cărând povara casei-vagon, metafora vieţii însăşi. Trecem unii prin existenţa altora cum am trece dintr-o cameră în alta, trântind uşi în urma noastră, îngropându-ne unii pe alţii, căutând adăpost.
La capătul drumului – o fereastră deschisă. O perdea care flutură. Iluzia zborului… peste care se lasă uşor ghilotina absenţei.
(Foto Radu Afrim)
Acta est fabula 