(„Ce am văzut la Auschwitz. Însemnări” de Alter Fajnzylberg, Editura Corint, 2026)
Aparent, Ce am văzut la Auschwitz. Însemnări poate fi considerată încă o carte despre Holocaust, care nu face decât să întregească portretul sinistru al uneia dintre cele mai mari tragedii ale umanităţii. În realitate, lucrurile stau puţin altfel.
Alter Fajnzylberg a fost nu în primul rând o victimă a politicii de exterminare naziste, ci mai cu seamă, un martor activ şi – pe cât a fost posibil – un rebel. Membru al Sonderkommando, acesta s-a aflat în proximitatea crimei, fiind parte din „laboratorul groazei”. Mărturia sa e cu atât mai preţioasă cu cât aceşti oameni au supravieţuit în număr foarte mic. Erau ucişi periodic şi sistematic, germanii intenţionând astfel să-şi şteargă urmele.
Martorul nostru a fost comunist, ca mulţi evrei care au văzut în această ideologie şi în promotorul şi creatorul ei – URSS – singura salvare. Urmările ne sunt cunoscute. De altfel, pactul germano-sovietic de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, nu a fost un accident. El demonstrează caracterul criminal al ambelor regimuri totalitare.
Revenind la volumul apărut la Editura Corint Istorie, în traducerea Alinei Pavelescu, merită remarcată translarea caracterului memorialistic de la tatăl Alter către fiul Roger. Acesta din urmă, completează autentic şi emoţionant experienţa nazistă a părinţilor cu amănunte privind posteritatea crimei, copilăria postbelică, repercusiunile de tot felul în viaţa de zi cu zi a familiei, prezenţa permanentă a traumei, imposibila evadare din coşmar.
Desigur, Alter Fajnzylberg a fost nevoit să trăiască şi cu povara participării la genocidul evreilor. O altă dimensiune a ororii – acest tip de „complicitate” imposibil de evitat. Tocmai de aceea condiţi de martor a fost asumată până la capăt.
În lagărele naziste, Omul însuşi a fost batjocorit, umilit, ucis şi în cele din urmă martirizat. Dar au existat şi persoane care s-au încăpăţânat să creadă că nu e totul şi definitiv pierdut. Supravieţuirea lor a însemnat biruinţa Binelui asupra Răului Absolut. Iar la final, „suntem mai puţini, dar măcar suntem aici”.
(„Însemnările unui biciclist de la corpul II, cu prilejul campaniei din Bulgaria în anul 1913” de Darv Voiculescu, Editura Corint, 2026)
Acest volum, apărut la Editura Corint, stă sub semnul atractiv al insolitului. Pentru prima dată, putem citi un jurnal de front care – nefiind scris de vreun general sau ofiţer superior al armatei române – nu se concentrează pe strategii militare sau detalii combative, ci mai curând are virtuţi antropologice.
Darv Voiculescu, un hâtru învăţător rural, făcând parte din corpul militarilor biciclişti, consemnează tot felul de istorii cu haz, amănunte legate de satele bulgăreşti, obiceiurile locului, mentalitatea oamenilor. Tonul este unul cordial, aproape paradoxal pentru mediul cazon, coercitiv şi poziţionarea în imediata linie a frontului.
Personajul principal nu este pericolul mortal, chit că în afara inamicului, epidemia de holeră îşi ia propriul tain din rândul trupelor române. Această campanie, deşi solicitantă şi periculoasă, nu anulează curiozitatea observatorului care ca un adevărat expediţionar scoate în evidenţă varietatea peisajului uman, vulnerabilitatea, omenia, orientarea către simplitatea şi acurateţea vieţii, cotidianul.
Nu de puţine ori, descrierile amintesc de universul snoavelor româneşti. Personajele adesea caricaturizate oferă deopotrivă o morală şi suscită un soi de empatie, comuniune sănătoasă. În plus, jurnalul este traversat de fiorul dramatic al dorului de casă. Războiul devenie astfel combustibilul care aprinde flacăra unui patriotism sincer, cuminte, decent.
Cartea reprezintă de fapt o discretă declaraţie de dragoste faţă de locul în care ne naştem, primul şi singurul Paradis la îndemâna omului, dar şi un omagiu adus umanităţii autentice, cea care ţine lumea laolaltă.
(„Victoria” de Paloma Sanchez-Garnica, Editura Corint Fiction, 2026)
Cu romanul „Victoria”, Paloma Sanchez-Garnica ne oferă o splendidă demonstraţie a spectaculozităţii şi dramatismului istoriei. Atunci când Istoria iese din manuale şi studii ştiinţifice şi este privită prin ochii şi faptele oamenilor care o traversează, rezultatul este o grandioasă radiografie a umanităţii surprinsă în momentele ei cele mai vulnerabile.
Literatură de şi despre război, găseşte în acest fabulos volum apărut la Editura Corint, un victorios amestec de emoţie, love story, suspans, politică, o frescă socială care include atât Germania de după război cât şi Statele Unite ale Americii cu abominabila perioadă segregaţionistă şi a vânătorii de vrăjitoare – dubla obsesie a purităţii rasiale şi a spionilor comunişti. O lume marcată de suferinţă, degringoladă morală şi dorinţa de răzbunare.
Victoria este o eroină romantică, nevoită să traverseze situaţii imprevizibile, periculoase, în lupta pentru supravieţuirea familiei sale. Un destin profund uman surprins într-o sarabandă de întâmplări deopotrivă tragice şi revoltătoare cu care empatizezi de la primele pagini şi pe care îl urmărişti cu sufletul la gură asemenea unui suporter înfocat.
Romanul Palomei Sanchez-Garnica, distins cu Premiul Planeta 2024 are virtuţi remarcabile. Bazat pe o riguroasă cunoaştere a istoriei, el izbuteşte să fie o sursă veritabilă de informaţie istorică, dar şi un palpitant roman poliţist şi o emoţionantă poveste de dragoste şi sacrificiu. Sunt convinsă că va satisface cele mai exigente gusturi.
Nu trebuie neglijate nici elementele specifice epocii postbelice în care – din păcate – vor regăsi crâmpeie valabile şi azi, în realitatea cotidiană marcată de cinism, improvizaţie şi teama de necunoscut.
În concluzie, o carte cât o enciclopedie a sentimentelor umane, a faptelor istorice într-o dinamică specială, cu un ritm alert ce aminteşte de filmele de acţiune, o poveste care te construieşte, rod al imaginaţiei, tehnicii şi talentului uneia dintre cele mai valoroase scriitoare contemporane.
(„De Profundis” după Oscar Wilde, un spectacol de Răzvan Mazilu, Teatrul Stela Popescu, Bucureşti)
Oscar Wilde a trăit în Anglia epocii victoriene, rigide şi ultraconservatoare. „Prizonier” al unei personalităţi puternice, şi-a trăit tinereţea în extravaganţă şi curajos nonconformism. O existenţă pe muchia periculoasă a ceea ce era considerat desfrâu şi chiar imoralitate.
Relaţia sa de iubire cu Lordul Alfred Douglas avea să îl aducă pe Wilde în lumina nemiloasă a reflectoarelor opiniei publice. Considerată scandaloasă, povestea de iubire a celor doi a fost judecată în sala de tribunal (şi nu numai), tatăl lui Alfred acuzându-l pe Oscar de indecenţă, solicitând pedeapsa recluziunii. Ceea ce se va şi întâmpla. Scriitorul va sta în închisoare 2 ani, între 1895 şi 1897, fiind condamnat la temniţă grea şi muncă silnică. În închisoarea Reading Gaol va scrie „De Profundis”, o lungă epistolă cu caracter confesiv adresată Lordului Alfred Douglas.
Wilde se victimizează dar în acelaşi timp recunoaşte rolul mântuitor al suferinţei şi umilinţei pe care a fost nevoit să le îndure. Vorbeşte despre iertare, compasiune şi renaştere interioară. Descrie toată simptomatologia acestei profunde transformări, dintr-un dandy cinic, egoist, egocentrist, într-un suflet damnat, stigmatizat, devenit mai înţelept, mai spiritualizat. Titlul scrierii – „De Profundis” (Din adâncuri”) – este inspirat de începutul Psalmului 130 „Din adâncuri strig către Tine, Doamne…”
Textul este traversat de un puternic fior melancolic şi de resemnare, o înţelegere şi o asumare a rostului suferinţei în general şi a suferinţei din iubire în special. „Am fost făcut să iubesc – iar iubirea mea a fost ruina mea” (…) „Am ajuns să înţeleg că suferinţa este singurul adevăr. (…) Unde există suferinţă acolo există pământ sfânt”. (…) „Dacă nu aş fi trecut prin această suferinţă nu m-aş fi cunoscut niciodată. În suferinţă am găsit o nouă formă de frumuseţe”.
Fidel interesului său artistic detectabil în toate spectacolele montate până acum, Răzvan Mazilu se lasă şi de această dată provocat de fascinantul şi spectaculosul univers al decadenţei, al senzualităţii excesive. În fond, destinul lui Wilde stă sub semnul iubirii grandioase eşuată în melodramă. Din sfera strălucitoare, barocă a corporalităţii cu miez, direct în groapa de gunoi a faptului divers, din faldurile mătăsoase şi înmiresmate ale luxului în pestilenţiala gură a lumii.
„De Profundis” este deopotrivă un kammerspiel, un spectacol de dans, teatru confesional, un show surprinzător şi cuprinzător cu doi interpreţi – Tudor Cucu Dumitrescu şi Răzvan Mazilu – care magnetizează sala şi transmit într-un flux perfect echilibrat şi constant emoţie, candoare dar şi siguranţă, forţă, calitate premium. Revin şi spun că Oana Micu este una dintre cele mai uluitoare creatoare de scenografii, căci nu doar de scenografie e vorba (şi) aici, ci mai curând de o estetică a suferinţei, opulenţei şi prăbuşirii în derizoriu. Tot acest mix de artificial şi fibros, imaterial şi viu contribuie la crearea unei tensiuni reale şi valoroase artistic. Această masă-mormânt este suportul – nu numai fizic – al unei agonii.
Într-o lume în căutare de circ, în epoca post adevăr, în care Binele şi Frumosul sunt noţiuni nu numai subiective, ci chiar neconcludente, „De Profundis” este o teribilă mărturie a prăbuşirii unui destin în faţa calomniei – un om altfel, într-o lume agresivă şi neverosimil de intolerantă. Excitantul spectacol al calomniei, lapidarea, vuietul strident şi horror al omenirii grupată în galerii cu vuvuzele. „De Profundis” e mărturia unei suferinţe. Din rărunchi. Şi din adâncuri.
(„Sunteţi iubirea nefericită a Fuhrerului” de Jean-Noel Orengo, Editura Corint Fiction, 2026)
„Te-am remarcat în timpul inspecţiilor. Căutam un arhitect căruia să îi pot încredinţa proiectele mele. Trebuia să fie tânăr. Fiindcă, după cum ştii, aceste proiecte sunt unele care bat departe. Am nevoie de cineva care să-mi poată continua opera, după ce voi muri, cu autoritatea pe care i-o voi conferi. Şi omul acela vei fi tu”. Acestea au fost argumentele pe care Adolf Hitler le-a prezentat tânărului arhitect Albert Speer în scopul includerii acestuia din urmă în anturajul cel mai apropiat al Fuhrerului care visa o Germanie a căreia măreţia urma să se reflecte şi în arhitectura sa viitoare.
Fascinat de această relaţie complexă între Speer şi Hitler, Jean-Noel Orengo a încercat să înţeleagă mecanismele ascunse ale acesteia. Ce i-a adus şi i-a ţinut împreună pe cei doi? Ce tip de transfer de energie şi atracţie s-a manifestat între ei? A fost vorba numai de orgoliu artistic în cazul lui Speer sau (şi) de incontestabilul magnetism al puterii întruchipat de dictatorul nazist?
După încheierea războiului şi în timpul procesului de la Nürnberg, arhitectul, a cărui ultimă funcţie în statul hitlerist a fost cea de Ministru al Armamentului, a reuşit să disimuleze perfect. A pledat nevinovat cu titlu individual şi vinovat cu titlu colectiv. A fost condmnat la 20 de ani de închisoare, pedeapsă ispăşită integral la Spandau. A evitat întotdeauna să vorbească despre ororile din lagărele de concentrare susţinând că „enormitatea crimei face caducă orice tentativă de justificare”.
Albert Speer este un supravieţuitor dar este şi un star. După eliberare a acordat interviuri, şi-a scris biografia, s-a reabilitat. A trăit o nouă viaţă. A ajuns să păcălească până şi multe din victimele regimului pe care îl slujise. Aparent, a fost iertat căci s-a dovedit a fi un om de treabă, în banca lui. Volumul „Sunteţi iubirea nefericită a Fuhrerului”, apărut la editura Corint redeschide dosarul Speer şi ne face să înţelegem cât de abil a fost eroul acestuia. Aşadar o spectaculoasă orchestrare a căderii măştilor, o lovitură de teatru. Felicitări merită şi Doru Mareş care a izbutit o traducere ireproşabilă.
Avem, iată, încă o dovadă că în ciuda unui prezent tot mai imprevizibil, şi trecutul continuă să ne facă surprize. Şi, nu de puţine ori, multe din răspunsurile la întrebările şi provocările zilelor noastre, se găsesc în istoria nu foarte îndepărtată. Şi nu obligatoriu in istoria din tratate şi manuale, ci în micile istorii ale fostelor mari personalităţi ale cărur decizii au marcat Istoria umanităţii.
(„Pisica de la ora cinci” de Rodica Bretin, Editura Corint Fiction, 2026)
Sunt dintre cei care cred că rolul literaturii este acela de a povesti lumea. Cred în scriitorul martor al realităţii şi cred că menirea acestuia este să ne-uite lumea mărturisind despre ea posterităţii. La limită, jurnalul fiecărei existenţe este însăşi istoria vieţii aşa cum este ea surprinsă la un moment dat. De aceea, de la primele pagini ale volumului „Pisica de la ora cinci” m-am descoperit pe aceleaşi lungime de undă şi frecvenţă cu autoarea Rodica Bretin.
Editura Corint ne propune o cuceritoare călătorie în copilăria anilor 60 ai secolului trecut, o perioadă de tranziţie între generaţia celui de-al Doilea Război Mondial şi cea a „decreţeilor” care vor trăi din plin deceniul opt, cel mai cumplit, al comunismului ceauşist.
Tărâmul copilăriei este aşadar Braşovul (viitorul oraş al revoltei din 1987) care în ciuda numelui impus „Stalin”, păstra încă ceva din echilibrul şi lumina epocii interbelice, oameni dispuşi să împărtăşească amintiri, un ritm natural şi fecund, o atmosferă oniric seducătoare. Eroina noastră a fost înconjurată de dragoste, atenţie şi un tip sănătos de educaţie bazat pe exemplul personal. Era vremea în care proporţia justă între pedeapsă şi afecţiune recompensatoare nu se învăţa în workshopuri. Oamenii erau mai intuitivi, mai adevăraţi şi mai curajoşi.
Toate întâmplările petrecute fie în mediul citadin, fie la Vlădeni, un sat care încerca să se împace cu nedreptatea cooperativizării agriculturii, sunt tot atâtea căi de a descoperi lumea şi oamenii. Relaţia cu animalele dar şi cu rude de vârste şi ocupaţii diferite, conturează şi construiesc o personalitate, un caracter. Aş recomanda „Pisica de la ora cinci” copiilor şi adolescenţilor care ar putea astfel să experimenteze un dialog peste timp, cred eu, valoros.
Pe mine personal m-a impresionat ce mult stăteam împreună, tineri şi bătrăni, părinţi, copii, bunici. Tot acest flux, transfer de experienţă şi energie azi e în blocaj. Nu idealizez, mi-am trăit copilăria în anii 80, dar un lucru e sigur: existau diferenţe între o generaţie sau alta, dar nu ireconciliabile ca acum. Exista dialog pentru că eram mai atenţi unii la alţii. Da, recunosc, cartea m-a emoţionat, mi-a stimulat nostalgia, m-a smuls din actualitatea agresivă şi m-a transportat în anotimpul amintirilor, al începuturilor.
Am înţeles încă o dată: copilăria nu e doar o vârstă, o etapă. Ea este un dar pentru toată viaţa, care merită povestit, preţuit şi păzit. Sau, cum spune Rodica Bretin, „Nu-i al tău decât ce poţi ocroti”. Aşa că aş zice să ne luăm copilăria în serios, să o înmulţim dăruind-o şi, mai ales, să nu o uităm niciodată!
(„Solaris”de David Greig după romanul omonim scris de Stanisław Lem, regia Bobi Pricop, Teatrul Excelsior, Bucureşti)
O să încep oarecum cu sfârşitul. Ieşind de la Teatrul Excelsior, am surprins un vioi schimb de impresii „la cald” – un grup de adolescente încântate de montarea lui Bobi Pricop recunoşteau emoţionate că văd spectacolul a doua oară şi promiteau să revină. „Solaris” nu e o mega producţie, nu are „vedete” în distribuţie, artişti-staruri cu zeci de mii de urmăritori pe reţelele sociale, tema nu e de maximă actualitate sau printre subiectele la modă. Şi atunci? Care să fie explicaţia acestei fascinaţii, acestui magnetism? În epoca „artei de consum”, a scroll-ului şi unicei folosinţe, nişte tineri aleg să revadă un spectacol de teatru, la teatru, pe viu. Nu e miraculos?
Există spectacole de teatru reconfortante, cele care ne redau buna dispoziţie, ne salvează o zi sau o seară, nu foarte solicitante nici pentru minte, nici pentru suflet; sunt propuneri simple, poveşti în care te regăseşti, care îţi fac plăcere sau îţi măgulesc orgoliul; mai există şi categoria spectacolelor de colecţie pe care dă bine să le vezi şi la care e bine să fi văzut (pe insta, pe tiktok), spectacole cu fason comercial la care biletele se găsesc greu şi prin urmare nu te pot dezamăgi, deci merită banii. Altfel spus, sunt spectacole pentru toate gusturile, inclusiv pentru prostul gust.
Şi mai sunt spectacole pe care le-aş numi „spectacole-ecou”, spectacole cu care rezonezi discret, intim şi curat, spectacole pe care nu le poţi uita, spectacole nemuritoare care rămân cu tine mult timp, uneori până la capăt. În mitologie, Mnemosine adică Memoria este mama tuturor muzelor. Artele sunt fructul „păcătos” al ne-uitării. Ce altceva e inspiraţia, dacă nu o aducere-aminte? La limită, orice amintire este o victorie împotriva morţii însăşi. (Am făcut această paranteză pentru că lucrurile se leagă. Veţi vedea mai departe)
„Solaris” este o dramatizare a celebrului roman SF apărut în 1961, scris de polonezul Stanisław Lem, un clasic al genului. Scenariul dramatic semnat de David Greig este valoros, în primul rând pentru că reuşeşte să îmblânzească stilul arid, „tehnic” al literaturii ştiinţifico-fantastice şi să aducă un plus de emoţie, de uman, de naturaleţe.
Aşadar, o planetă de apă, vegheată de doi sori, misterioasă, aparent ermetică, inabordabilă, reprezintă de peste doi ani subiectul de studiu pentru un echipaj de cercetători detaşaţi de pe Terra pe o staţie ce orbitează în jurul Solaris, astrul roş-albastru cu care pământenii încearcă să stabilească un contact. Totul în zadar, până într-o zi când Solaris se decide să facă un prim pas consistent: trimite pe navă nişte vizitatorii stranii, care curând se dovedesc a fi întrupări din subconstientul celor patru astronauţi. „Vizitatorii” sunt persoane care au marcat viaţa celor patru în chip tragic, traumatizant chiar. O fiică înecată, un iubit care cel mai probabil s-a sinucis, o mamă care a murit de cancer. Tulburându-i, Solaris le redă celor patru oameni de ştiinţă distanţi şi rigizi, şansa reumanizării prin vulnerabilizare. Întoarcerea în timp într-un moment de maximă suferinţă, de neputinţă devine sinonimă cu smerenia în faţa misterului. Ajungi să cunoşti numai ceea ce iubeşti. Iubirea e singura conexiune posibilă.
Oana Predescu, Mircea Alexandru Băluţă şi mai ales (datorită întinderii partiturilor, nu din alte motive), Camelia Pintilie şi Bogdan Nechifor izbutesc să convingă şi să seducă datorită măestriei, abilităţii cum gestionează acest complicat amestec de raţiune, detaşare şi emoţie, sensibilitate. Interpretarea lor păstrează în permanenţă o tensiune fecundă, un suspans autentic şi un foarte subtil tip de lirism care învăluie şi vrăjesc asistenţa. Contribuţia muzicii originale semnată de Eduard Gabia este esenţială, dar şi lighting şi video designul create de Costi Baciu şi Les Ateliers Nomad. Felicitări pentru profesionalism, rigoare şi substanţă. Trebuie să amintesc şi de prezenţa video a lui Florin Piersic Jr., o excelentă idee regizorală, care sparge austeritatea cazon-aseptică a capsulei spaţiale şi în acelaşi timp generează un contrapunct temporal. Iar Florin Piersic Jr. este un guest-star care ştie să privească spectatorul în ochi şi ştie ce forţă poate imprima mesajului economia de mijloace, less is more. Plecăciune, cinematographer Iustin Șurpănelu!
„Solaris” are un corp, un chip şi prin contribuţia esenţială a scenografei Oana Micu. Şi datorită creativităţii ei, călătoria noastră extraterestră e atât de spectaculoasă şi de memorabilă.
Şi acum m-aş adresa actorilor. Dragă Oana, Camelia, Bogdan, Mircea Alexandru, m-am gândit pe toată durata spectacolului. Poate vi se întâmplă să visaţi la un rol mare, să zicem Hamlet sau Sonia sau Arkadina sau Tartuffe. Am fost învăţaţi că rolurile mari (şi lungi) fac actorii mari, că ai nevoie de o capodoperă pentru a străluci. Am văzut atâtea capodopere făcute praf în spectacole mediocre, atâţia actori chinuiţi, şterşi, oarecare în roluri titulare, pe scene importante, încât am ajuns să îmi nuanţez convingerile. „Solaris” nu e nici „Livada de vişini”, nici „Mizantropul”, nu e nici „măcar” „Romeo şi Julieta”. Dar e ceva mult mai rar şi mai preţios, un spectacol-ecou, care reverberează, deschide mintea şi emoţionează. Rămâi pe gânduri, cotrobăi prin tine ca printr-un pod părăsit.
Da, e adevărat, lumea vine la teatru să vadă performanţă în roluri care au făcut istorie. Cred că şi de aceea auzim atât de des „nu mai sunt actorii de altădată”. Interpreţi mari, în partituri uriaşe. Dacă stau bine să mă gândesc, asta se potriveşte mai curând la Operă unde criteriile de performanţă sunt clare şi amintesc cumva de recordurile sportive.
Azi, omul vine la teatru să asculte o poveste care să îi spună ceva despre el însuşi. Iar voi aţi spus curajos şi vibrant o frumoasă poveste despre cât de străini şi singuri riscăm să fim pe o planetă trădată, neiubită. Ne-aţi dăruit o poveste sinceră şi caldă în care ne putem cuibări până ce sângele se va face apă şi apa va acoperi totul.
(“Tragedia sovietică. O istorie a socialismului în Rusia, 1917 – 1991” de Martin Malia, Editura Corint Istorie)
Ne aflăm în faţa unei lucrări monumentale ce acoperă peste şapte decenii din istoria recentă. E vorba de secolul XX aproape în integralitatea sa, cu cele două dureroase conflagraţii mondiale care nu vor face decât să amplifice, să cristalizeze şi să popularizeze utopia socialist-comunistă materializată sub forma unui regim dictatorial criminal.
Iluzia egalitarismului a stat la baza acestei construcţii, pornite oricum pe o fundaţie şubredă – lupta împotriva capitalismului şi a industrializării într-o ţară dominată de pauperitate, analfabetism şi eminamente rurală. Toate sloganurile gen „lupta de clasă”, „revolta proletariatului” ş.a.m.d. nu şi-au găsit corespondentul în realitate. Şi atunci, sub simbolul secerii şi ciocanului s-a inventat necesitatea fraternităţii între muncitori şi ţărani. Aproape simultan a apărut ameninţarea cu „duşmanul din interior”.
Reputatul istoric şi profesor Martin Malia reuşeşte o analiză deopotrivă riguroasă, obiectivă şi captivantă a tuturor provocărilor şi resorturilor care au stat în spatele regimului sovietic leninisto-marxist, stalinist şi post-stalinist.
Pentru români, aş îndrăzni să spun că „Tragedia sovietică” este o lectură obligatorie. Rusia a influenţat dintotdeauna istoria noastră, o face şi acum. Existenţa URSS a însemnat opresiune sângeroasă, cultul personalităţii, politica bunului plac, cinism, obsesia imperialismului, tiranie. Nimic din ceea ce şi-au imaginat în chip oportunist sau naiv-idealist, bolşevicii de la începutul secolului trecut, nu s-a împlinit, nici din punct de vedere politic, nici economic. Istoria URSS este istoria sinistră a unui eşec.
În acest context, revirimentul absurd, grotesc şi finalmente revoltător al nostalgiei comuniste, nu face decât să confirme dimensiunile traumei pe care umanitatea a trăit-o prin acest sălbatic experiment social şi politic.
Felicitări Editurii Corint pentru acest remarcabil demers cultural-istoric de a aduce în librării un titlu emblematic, edificator, în traducerea excelentă semnată de Adina Ihora.
(„Bârlogul lui Mengele. Cum l-a adăpostit o reţea nazistă pe îngerul morţii?” de Betina Anton, Editura Corint Istorie)
Josef Mengele a trăit jumătate din viaţă aşa cum şi-a dorit. Ultima jumătate a vieţii şi-a petrecut-o ca fugar, ascunzându-se. Nu, ceea ce a făcut criminalul de la Auschwitz în cel mai celebru lagăr de exterminare din istorie, nu a fost experiment ştiinţific, şi în orice caz nu a fost medicină. A avut la discreţie subiecţi umani – evrei, romi şi alte etnii – şi de diverse naţionalităţi, toţi oameni nevinovaţi pe care i-a terorizat, maltratat şi ucis cu premeditare. Şi mai apoi… a avut noroc, căci a scăpat nepedepsit. Şi-a trăit viaţa postbelică în America Latină, mai precis Argentina şi mai ales Brazilia, sub o identitate falsă, ocrotit de un grup de admiratori şi adepţi ai nazismului. O existenţă duplicitară aşadar, sinonimă cu laşitatea, micimea sufletească, cinismul, cruzimea. Poate că Mengele a avut noroc, dar cu siguranţă nu a avut caracter.
Cartea semnată de Betina Anton, apărută la Editura Corint Istorie în traducerea semnată de Anca Irina Ionescu este în egală măsură o monografie, o anchetă jurnalistică şi un veritabil studiu istoric, rezultat al unei asidue cercetări a arhivelor. Autoarea a găsit tonul just şi stilistica spectaculoasă pentru o naraţiune ce are suspans, informaţie şi emoţie.
„Bârlogul lui Mengele” este un demers istoric dar şi o veritabilă meditaţie în cheie majoră despre lumea de azi văzută ca o „consecinţă” a celui de-al Doilea Război Mondial. Mengele a rămas nepedepsit de justiţia oamenilor, însă în realitate, orice sentinţă ar fi primit nu ar fi putut fi considerată echitabilă. Victimele rămân neconsolate, chiar dacă adevărul a fost spus, dovedit, tragedia Holocaustului completând şi această pagină mult timp albă.
Mengele şi-a dorit să fie îngropat cu mâinile pe lângă corp, nu cu ele pe piept. Niciun gest care ar fi putut sugera smerenie sau remuşcări. Şi-a petrecut ultimii ani din viaţă plimbându-şi câinii, citind, înotând, grădinărind. Nu suporta negrii, în schimb adora muzica clasică, în special pe Mozart. A făcut AVC în valurile înspumate ale oceanului. „Îngerul Morţii” din iadul crimelor naziste şi-a găsit sfârşitul într-un paradis tropical. În urma lui au rămas destine marcate de suferinţele îndurate (şi) din cauza acestuia. Un ofiţer SS care a ucis cu pasiune şi care nu şi-a recunoscut niciodată faptele.
Vă recomand să citiţi cartea Betinei Anton. Cunoaşterea adevărului ne poate ţine în alertă, pentru a nu ajunge să repetăm erorile tragice ale trecutului nu foarte îndepărtat.
(„Metamorfoza” de Franz Kafka, regia Yuri Kordonsky, Teatrul Excelsior, Bucureşti)
Gregor Samsa trăieşte în ritmul şi după orarul trenurilor care îl duc şi îl aduc de la serviciu. E comis voiajor, o slujbă pe care o face de nevoie pentru a putea plăti datoria părinţilor săi, alături de care trăieşte. În aceeaşi casă mai locuiesc sora minoră a lui Gregor, Grete şi o slujitoare abulică şi morocănoasă. Toţi cei cinci sunt nefericiţi. Rutina zilnică este sinonimă cu metabolismul tipic ratării. Mecanismul rutinei îi ţine în viaţă şi împreună. Toţi sunt dependenţi de Gregor, cel care se sacrifică muncind fără plăcere, pasiune sau entuziasm. Fiecare zi e aceeaşi zi şi începe cu soneria deşteptătorului. Numai că într-o dimineaţă, alarma ceasului nu a mai sunat. Acesta a fost „accidentul” care a dat totul peste cap.
Gregor se trezeşte transformat într-o gânganie înspăimântătoare şi oricât se va strădui să se adapteze la noua situaţie, nu va reuşi. În parte şi pentru că se va lovi de ostilitatea celor din jur. În schimb, familia sa va suferi o transformare revigorantă. Vor reînvăţa să trudească, vor căpăta încredere în forţele proprii şi vor ajunge să îl considere pe „salvatorul” lor de ieri, o povară de care trebuie să se elibereze pentru a fi cu adevărat împliniţi.
Textul absurd, suprarealist scris de Kafka la începutul secolului trecut comportă diverse interpretări. Sigur că e vorba de o metaforă a societăţii umane în general şi a celei familiale în particular. Toţi putem deveni brusc un alien în propria casă, familie sau chiar fiinţă, un inadaptat, un ciudat, un parazit. Într-o societate materialistă, consumistă, cu valori precum unica folosinţă sau egalitarismul omogenizant, fiecare dintre noi se poate trezi materie neglijabilă, deşeu greu reciclabil. Nu întâmplător Kafka însuşi a insistat ca pe coperta Metamorfozei să nu apară o reprezentare a „gânganiei”, nu concreteţea personajului interesează aici, miza e în plan semantic, metaforic.
Prima certitudine pe care ţi-o transmite spectacolul de la Excelsior este că Yuri Kordonsky a ştiut ce vrea să transmită prin montarea sa şi mai ales a ştiut cum. Şi-a ales cu mare responsabilitate mijloacele astfel încât rezultatul este unul nu numai spectaculos, ci şi solid din punct de vedere conceptual. În plus, mi-am reamintit de ce teatrul este o artă sincretică, el îmbinând în chip armonios şi organic elemente aparţinând muzicii, coregrafiei, artelor plastice. O amplă reverenţă merită scenografa Oana Micu şi realizatorii light şi sound designului, Cristian Şimon şi Andrei Doboş. Aportul lor a fost esenţial pentru exerciţiul fascinant al translării permanente între real şi supra real. Aş remarca umorul concepţiei scenografice, ceva mai rar deci cu atât mai preţios.
Excepţională întreaga distribuţie. Înainte de orice, personajul compus Gregor, interpretat de Marius Turdeanu, Matei Arvunescu, Alex Popa întregit ulterior de Dan Pughineanu şi Mircea Alexandru Băluță. Performanţa lor e tridimensională, în plan ideatic, plastic şi emoţional. E impresionant cum în toată această dedublare în evantai, nu se pierde nici sincronul, corporalitatea, nici filonul emoţional. Spectatorul rămâne cu Gregor până la capăt, căci monstruoasa larvă transmite în permanenţă nevoia de compasiune, tandreţe şi un soi de resemnare înţeleaptă. Am remarcat de asemenea în cazul tuturor actorilor perfecta interiorizare, asumare a replicilor în proză. Kordonsky a înscenat nedramatizând, ceea ce e nu numai insolit, ci şi teribil de dificil de susţinut teatral. Oana Predescu, Mihaela Trofimov, Bogdan Nechifor, Dana Marineci şi Mihai Mitrea au biruit în această aventură fenomenală izbutind să nu piardă din vedere adevărul, firescul, nuanţele. E valabil şi pentru Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu şi Ovidiu Ușvat, contrapunctul comic atât de necesar şi atât de adorabil construit şi jucat.
„Metamorfoza” este un spectacol meseriaş, realizat cu meşteşug şi rigoare profesională dar care în acelaşi timp are personalitate, vigoare şi prospeţime. Mă bucur pentru Excelsior că a avut parte de această fericită întâlnire şi mă bucur pentru publicul care cu siguranţă va umple sala la fiecare reprezentaţie. „Metamorfoza” e genul de producţie-revelator pentru valoarea unei trupe şi direcţia unui teatru, deci felicitări merită şi ex-directorul Vlad Cristache.
