Dragostea – a doua naştere, prima moarte

(„Zadarnicele chinuri ale dragostei” de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, Bucureşti)

1.JPG

Regele Navarrei şi cei trei amici ai lui fac un legământ de castitate, abstinenţă, renunţare la plăceri precum mâncarea, somnul, trândăvia. Vreme de trei ani, aceştia ar urma să se dedice spiritului. Femeile vor avea interzis în cetate. Sigur că lucrurile ies pe dos. „Zadarnicele chinuri ale dragostei” este o comedie, dar e şi o farsă, şi o feerie care prefigurează mult mai celebra piesă „Visul unei nopţi de vară”. În orice caz, acest text se dovedeşte a fi un fertil material de lucru pentru regizorul Andrei Şerban şi echipa sa de la Bulandra.

Această poveste aparent caraghioasă, care nu are nici aura nici aerul grav al capodoperelor shakesperiene cu care publicul este mai obişnuit, reuşeşte să surprindă, dezvăluindu-şi până la final consistenţa, personalitatea şi bogăţia de sensuri şi teme. Cel mai tulburător subiect de meditaţie este iubirea ca re-naştere şi poartă către cunoaştere. Cei patru băieţi – naivi, suficienţi, instinctivi, dar nu diabolici – întâlnesc Celălaltul, opusul, alteritatea. Faţă în faţă cu aceste extraterestre (în sensul că venite din afara pământului natal al Navarrei, de peste graniţă) ei „se smintesc”, iar în cele din urmă ajung să înţeleagă rosturi, aleg să îşi urmeze inima, îşi asumă slăbiciunile, se metamorfozează, se autocunosc, se maturizează. Dragostea, îndrăgostirea reprezintă pentru ei un experiment existenţial unic, şocant, revelator, o ieşire din sine prin intrarea în trup – o naştere dar şi o moarte. Nu întâmplător, la final, toţi protagoniştii sunt desculţi (contact nemijlocit cu pământul, cu rădăcinile) şi în doliu. Nimic nu va mai fi la fel.

2.JPG

Dincolo de creativitatea seducătoare, de construcţia robustă, de energia contaminantă, montarea lui Andrei Şerban reuşeşte performanţa de a doza valoros amestecul spectaculos de umor, dramatism, lirism, ludic. Comicul e buf dar emoţia e veritabilă. Întregul spectacol, atât de natural, de colorat, de animat e traversat de fiorul implacabil al sfârşitului. Undeva, la arlechin, invizibilă deocamdată, se amuză şi aşteaptă răbdătoare, Moartea cea egalizatoare.

Şi de această dată, distribuţia este una ireproşabilă. Fiecare monolog e o lecţie de măiestrie, de abilitate, de înţelegere. Personal, rămân cu imaginea lui Cătălin Babliuc – un Arlechino liber, dezarmant de sincer, magnetic, înţelept născut nu făcut, haios şi expresiv, vital şi încrezător în sine, Tărtăcuţă iubind lumea şi ignorând-o simultan, asemenea lui Yorick, cel din copilăria lui Hamlet. Apoi, desigur, Şerban Pavlu, un actor la care mereu rămâne ceva de descoperit, într-o partitură interpretată cu farmec, coerenţă şi siguranţă. Memorabilă scena cu un Berowne, ispitit de demonul iubirii (şi de cel al poeziei), angoasat, contorsionat de neputinţă sub copacul desfrunzit, ca într-o Ghetsimani păgână, implorând dezlegarea din blestem, ieşirea din suspans.

Aş remarca scenografia semnată de Octavian Neculai în care elementul principal cu evidentă forţă simbolică este copacul, imaginat asemenea unei tichii de saltimbanc, arbore al cunoaşterii, recunoaşterii, camuflării, cel dintâi şi cel de pe urmă martor, tribună, refugiu.

3.JPG

În calitatea sa dublă, de regizor asociat şi de autoare a încă unei adaptări libere, Daniela Dima reuşeşte o complexă negociere între trecut şi prezent. Povestea „se scrie” pe măsură ce dă examenul rostirii. Cuvintele scrise cu secole în urmă nu doar îmbracă haina actualităţii, ci întrupează firescul, noima generalului valabil, eternului uman. Daniela Dima trebuie felicitată şi pentru că demonstrează un incontestabil univers cultural, cunoaştere antropologică dar şi un eficient simţ scenic.

„Zadarnicele chinuri ale dragostei” e un spectacol foarte fresh, reconfortant, un  cuceritor divertisment dar şi o fabulos orchestrată diversiune. E măgulitor dar provocator, tezist şi în acelaşi timp subversiv, interoghează, explorează teatrul omagiind, de fapt, viaţa.

Era nevoie de curajul, nebunia şi hrănitoarea curiozitate ale lui Andrei Şerban pentru ca toate acestea să ajungă – în această formă/formulă – la noi. Un spectacol care anulează cortina şi ne redă nouă înşine.

Imaginea lui Don Adriano de Armado (Constantin Dogioiu) cu maşina de tuns iarba, desţelenind, arând, are ceva din calma rutină cu care omuleţul Gopo înconjura rotundul glob pământesc, din împăcata solitudine a lui Adam – primul bărbat care a călcat pe Pământ dar şi din fragilitatea asumată a lui Neil, primul bărbat care a păşit pe Lună.

(Foto: Mihaela Marin)

 

Reclame

Zidul

(„Lecţia” de Eugene Ionesco, regia Radu Iacoban, Teatrul Mic, Bucureşti)

1.jpg

În fond, dacă stăm bine să ne gândim, întregul proces pedagogic – toate bunele intenţii fiind incluse – este unul deopotrivă absurd şi ridicol, când nu de-a dreptul monstruos. Transferul de cunoştinţe de la un individ la altul se face adesea pe un teren arid şi chiar ostil. Cei doi nu comunică în chip firesc, veritabil, substanţial, tot „dialogul” e formal, schematic, şi aceasta mai ales deoarece nu e guvernat de admiraţie, ci e ghidat de interes.

Eugene Ionesco vede într-o cheie paroxistică această relaţie între profesor şi discipol, o luptă pentru putere, un trafic de influenţă, un permanent şantaj. Iniţial, Eleva este naivă, deschisă, plină de solicitudine, entuziastă, încrezătoare, pentru ca, la final, pe măsură ce „lecţia” capătă accente nevralgice şi se îndreaptă către o criză cu consecinţe incalculabile, personalitatea tinerei să fie anihilată, aceasta fiind transformată într-o o anonimă, o cantitate ce se adaugă la cifra celor deja „îmblânzite”, adică de-sufleţite, spirite ucise, transformate în depozite pentru mesaje gata ambalate, pentru propagandă.

2.jpg

Eleva pregătită să obţină atestatul în vederea „doctoratului total eşuează”. Va rămâne o simplă cărămidă în zidul ce desparte creativitatea, originalitatea, prospeţimea de ideologia obligatorie, sofismele, teoriile periculoase. Trăim într-o lume în care orice idee poate duce la genocid, atunci când e abil manevrată de indivizi egoişti, meschini, suficienţi, malefici, paranoici.

Radu Iacoban dă spaţiu de manifestare textului ionescian, deci, implicit, actorilor. Exploatând discret dar percutant resursele comice, regizorul mizează pe ritmul, muzicalitatea şi tensiunea partiturii dramatice. Asistăm la  spectacolul mai curând agreabil, relaxant, al acumulărilor de energie.

Liliana Pană în Marie reprezintă duhul contradictoriu al casei, contrapunctul misterios, tenebros, sinistru al acestui triunghi format din personalităţi ce îşi forţează, îşi provoacă limitele şi îşi recalibrează în permanenţă armele. Silvana Mihai gestionează valoros trecerea de la naivitatea uşor tembelă din primele minute la disperarea şi abandonul final, practic prăbuşirea în cenuşiul asfixiant al rutinei sinonimă cu ratarea. Dinţii dor pentru că sunt „daţi la pila” agresivei „dictaturi” a profesorului hotărât să se impună. În aceste condiţii, simpla rostire apăsat a cuvântului „cuţit” a şi înfăptuit crima. Cristi Iacob este adevăratul magician al spectacolului; un elf care „păcăleşte”, variază, surprinde, jonglează abil cu tonurile şi mimica, un adevărat galop de energie. Şi – culmea, sau nu – Profesorul lui Iacob rămâne un tip mai degrabă simpatic.

3.jpg

Sugestivă este şi scenografia imaginată de Cezarina Iulia Popescu, în care joacă foarte bine spaţiile cu dublă trecere: peretele-tablă, uşa-fereastră, dar şi piesa de rezistenţă: statuia morţii „elocvente”.

Dincolo de viziunea asumată teatral prin valorificarea resurselor universului dramatic în care tragicul şi absurdul se întrepătrund, „Lecţia” lui Radu Iacoban, proiectează o lumină prietenoasă, amicală către o temă majoră şi acută – Ce tip de renunţare presupune raportul între elev şi magister? Cât de vulnerabili suntem în faţa celor care se consideră hipercalificaţi să ne (uni)direcţioneze destinul profesional şi uman? Azi, când atestatele se cumpără, cum alegem ce vrem să fim: exponenţii unei atitudini care zideşte sau, dimpotrivă, „just another brick in the wall”?

Iubirea – supremul act de eroism

(„Tosca” de Giacomo Puccini, regia Mario De Carlo, Opera Naţională Bucureşti)

1.jpg

14 ianuarie 1900. Început de an şi început de secol. La Roma, Hariclea Darclee făcea cunoştinţă lumii, melomanilor, publicului activ şi exigent prezent în sala Teatrului Constanzi, cu Tosca – o eroină excepţională dublată de o partitură fenomen.

Puccini văzuse textul dramaturgului Victorien Sardou în interpretarea unicei tragediene Sarah Bernhardt. Personalitatea acestei artiste, talentul, inegalabila forţă de transfigurare l-au determinat să compună muzica pe care istoria dramatică de iubire dintre Floria Tosca şi Mario Cavaradossi să se împlinească şi să strălucească.

Viziunea compozitorului se centrează pe triunghiul protagoniştilor – diva muzicii de operă, pasionala Floria Tosca, tânărul şi talentatul pictor şi însufleţitul patriot Mario Cavaradossi şi Scarpia, un înalt şi zelos funcţionar al statului, vicios exponent al puterii, obişnuit să nu fie tratat cu refuz sau insubordonare. Trei eroi pătimaşi, trei caractere puternice şi, în fond, trei manifestări ale personalităţii umane în ce are ea mai vital, mai vibrant, mai incisiv şi mai carismatic. Toţi trei vor muri, urmând să-şi continue confruntarea la Marea Judecată.

2.jpg

Indubitabil, Puccini, sedus de forţa dramatică a poveştii, a ţinut să marcheze şi să valorifice suspansul, tensiunea şi a alternat accentele moderne, veriste (desprinderea de tradiţia verdiană, o desprindere însă mult mai evidentă în „Boema”) cu efectele scenice, loviturile de teatru ce amintesc de tragedia antică sau universul shakesperian. O lume în care totul se plăteşte cu sânge, sacrificiul nu se lasă aşteptat şi moartea – deşi implacabilă – nu reprezintă finalul absolut.

Din acest punct de vedere, spectacolul imaginat de Mario De Carlo reprezintă o transpunere onestă a libretului şi a partiturii. Cele două incontestabile elemente de forţă sunt emoţia, forţa fragilităţii întruchipate de seducătoarea personalitate a Iuliei Isaev în Tosca (o soprană titrată, cu experienţă la cel mai înalt nivel care – iată – începe să conteze) şi aplombul, galopul de energie pe care îl izbuteşte orchestra Operei bucureştene sub bagheta carismaticului dirijor italian Alberto Veronesi.

3

Concepţia regizorală – dublată de cea scenografică, semnată de acelaşi Mario De Carlo – este una unitară, discretă dar eficientă, care poate nu surprinde, nu şochează, nu propune soluţii revoluţionare sau atipice, dar cu siguranţă include şi asumă sinteza între melodramă şi tragedie eroică.

„Tosca” e o piatră de încercare pentru orice instituţie lirică din lume. Revenirea capodoperei lui Puccini în repertoriul Operei din Bucureşti este – din orice direcţie am privi-o – un act de curaj. E totodată un bun prilej pentru a măsura calibrul, nivelul, valoarea acestei venerabile scene (şi aici includ desigur corul, orchestra, soliştii ş.a.m.d.)

Tosca este opera de care aveam nevoie”, mărturisea Giacomo Puccini înainte de premiera mondială de acum mai bine de un veac. Parafrazându-l pe marele compozitor, aş subscrie şi eu cu acelaşi entuziasm: era nevoie de „Tosca” la ONB. Sunt convinsă că publicul, care o aştepta cu nerăbdare, o va primi cu bucurie şi generozitate.

 

Am simţit că a venit primăvara

(„Under(re)Construction” de Marco Tesei, regia Alex Teodorescu, Teatrul Naţional „Marin Sorescu, Craiova)

1

Un şoc, o rupere de ritm echivalentă cu o sfâşiere. Şi brusc, întreaga ta fiinţă rămâne blocată într-o intersecţie. „Încotro?” devine la fel de important ca „De unde?” Elisabeta e o femeie matură, o fiinţă fragilă, rătăcită, victimă a unei amnezii temporare, tratată de medicul psihiatru Gianni Cusich, alături de care se află în plin proces de recuperare.

Întrebarea de la care a pornit autorul Marco Tesei este: Şi dacă într-o zi, tot trecutul, amintirile, experienţa noastră de viaţă ar deveni inaccesibile, ca un memory stick criptat de o mână nevăzută? Am avea tăria, curajul şi resursele de inocenţă şi entuziasm pentru a o lua de la capăt? Cât din acumularea de speranţe, suferinţă şi împliniri rămâne stocat într-un fond inconştient, într-un soft latent, asemenea unei veritabile dar nebănuite soluţii de back-up?

Elisabeta traversează senină un labirint fără puncte de reper pentru orientare rapidă, fără escale obligatorii, iar cea mai importantă resursă dar şi sursă de inspiraţie pentru ea este timpul. Pentru prima dată în viaţă, eroina noastră nu e presată de timp. Timpul e suspendat, i se îngăduie accesul la eternitate adică la prezentul continuu.

18042019115035.jpg

Un text bogat, ofertant, provocator, încărcat de simboluri şi străbătut de un fior oniric, de o fascinantă mistică a vitalităţii. O sursă de manifestare a creativităţii şi personalităţii tânărului absolvent de Regie, Alex Teodorescu.

Fără a distorsiona sau deturna mesajul dramaturgic, Alex a imaginat un univers dramatic, spectaculos şi sugestiv în care a valorificat echilibrat surprinzătoare resurse de comic, grotesc, burlesc, thriller, cinematografic, absurd. Potenţarea rolului celor doi mimi, magicieni, interpretaţi cu farmec de Marian Politic şi Eugen Titu conferă un plus de varietate în plan stilistic dar şi mister discursului regizoral. Polo şi Nius sunt doi atipici „infirmieri” pseudo-imaginari pe care se sprijină dubla revenire şi re-cablare a Elisabetei la realitatea obiectivă şi la cea subiectivă a propriei sensibilităţi. Ei sunt blândele unelte ale venirii în fire, ghizii supravieţuirii în ne-firesc, agenţi alegorici ai terapiei prin joc, picătura de ludic şi de candoare.

Mai puţin împlinite sunt personajele Cristina (Corina Druc) şi Gianni (Nicolae Vicol) – corecte, lizibile dar cam liniare, nu ar fi stricat un contrapunct care ar le-ar fi conferit şi un plus de dimensiune, de relief. O surpriză foarte plăcută Petronela Zurba în Sonia.

2

„Under(re)Construction” are incontestabil în Nataşa Raab (interpreta rolului principal) nu numai o garanţie a calibrului artistic, a profesionalismului şi rigorii, ci şi un veritabil înger păzitor. Variind abil şi valabil registrele, Nataşa Raab ne oferă tuturor o tulburătoare mostră de sinceritate, sensibilitate, emoţie şi poftă de joc. De altfel, întreaga structură stilistică a spectacolului se sprijină şi pe magnetica personalitate a acestei minunate actriţe.

Ar mai fi de remarcat forţa expresivă a scenografiei, plastica matur orchestrată a costumelor, recuzitei, grija pentru valoarea efectelor în plan vizual şi sonor. În concluzie, un debut convingător, stabil, puternic. Felicitări Facultăţii de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai pentru cei trei ani de studiu petrecuţi aici iată, cu folos, dar şi Naţionalului craiovean pentru deschiderea de a miza pe îndrăzneala, imaginaţia şi prospeţimea lui Alex Teodorescu, regizorul a cărui poveste abia începe. Ferice de el căci şi-a ales o profesie aflată mereu „under construction”.

Ca spectatori şi iubitori de teatru – profesionişti sau nu – avem mereu nevoie să re-simţim aerul tare, nepoluat, nepervertit al celor aflaţi încă aproape de linia de start. Debuturile lor temerare vor fi mereu tonice şi dătătoare de speranţă, asemenea primăverii care nu e niciodată la fel, sau cum însăşi Elisabeta spune în spectacol: “Am simţit că a venit primăvara! Nu m-am uitat la cer, nici la soare. Mi-am văzut florile din grădină. Culorile lor, prospeţimea lor şi ce parfuuuum … Culorile … culorile sunt foarte importante. Culorile sunt pline de semnificaţii, de simboluri …. de AMINTIRI! Uneori mă simt ca un cobai, mă simt în permanenţă sub observaţie. Mintea mi s-a înceţoşat, o ceaţă ca un nimic plin de emoţii … multe emoţii. Poate că ar trebui să învăţ cum să comunic emoţiile astea. Ca un mut care vorbeşte prin gesturi. Putem vorbi şi prin gesturi! Putem vorbi şi prin emoţii! Dacă putem … dacă vrem!”.

Şi îngerul chiar a venit

(„Îngerul pantofilor” după un text de Giovanna Zoboli, regia Ştefania Maftei, Teatrul Coquette, Bucureşti)

ingerul1

De pe scenă ni se spune cu glas cald, liniştitor, o poveste. O poveste pilduitoare, înduioşătoare şi sinceră. În casa onorabilă, sobră şi aseptică a Regelui Pantofilor a poposit un înger, strălucitor şi sfidător de desculţ. Fiul celui care încalţă lumea întreagă cu pantofi de tot felul, l-a văzut şi, deşi nu au schimbat nicio vorbă, s-au înţeles. Pentru că uneori trebuie pur şi simplu să laşi miracolul să se înfăptuiască.

Textul scris de Giovanna Zoboli este un imn al iubirii, compasiunii şi solidarităţii umane. Închis în casa lui, în existenţa lui comme il faut, educat conform normelor (de fapt prejudecăţilor) impuse de statutul social, Simon va experimenta empatia, îl va descoperi pe Celălalt, cel desculţ dar strălucitor, Străinul, întâmplarea inexplicabilă, şi va înţelege de ce până la acel moment porumbeii nu îşi făcuseră cuib pe balconul casei lor.

Dana Voicu a ales o partitură deloc simplă care îi oferă prilejul de a-şi da măsura talentului şi a sensibilităţii. Împreună cu regizoarea Ştefania Maftei şi semnatarul scenografiei Daniel Divrician, au creat un sentiment de intimitate şi în acelaşi timp de siguranţă, un ambient spectacular în care emoţia e ingenios transmisă. Asemenea basmelor rostite sub bradul împodobit în seara de Ajun, „Îngerul pantofiloer” e o istorie ce ne învăluie treptat – copii şi adulţi în egală măsură – şi ne face bine.

ingeru

Stăpânind valoarea tonurilor a nuanţelor şi nepierzând nicio clipă din vedere adevărul interpretării, claritatea rostirii şi constanţa ritmului, Dana Voicu izbuteşte să ofere publicului o vindecătoare terapie, o evadare din tumult, din realitatea agresivă care ne bruiază şi ne condamnă la rătăcire.

„Îngerul pantofilor” e totodată o grea încercare şi o provocare la fel de solicitantă de a transporta micii spectatori din mediul virtual, artificial dar atrăgător, în cel aproape nemijlocit al contactului cu un erou de vârsta lor care nu e programat să învingă tot, ci să se descopere pe sine şi frumuseţea lumii din jur.

Minunat proiect, remarcabilă iniţiativă! Felicitări se cuvin şi Teatrului Coquette, instituţia care a avut curajul să-i asigure Îngerului o pistă de aterizare. Acest spectacol are ceva din esenţa magică a poveştilor spuse şoptit în adăposturile antiaeriene, istorii cu har care construiesc deasupra capetelor noastre cetăţi de apărare, ferestre către cer.

File din cartea de … imobil

(„Preşul” de Ion Băieşu, regia Mircea Cornişteanu, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

1.JPG

Majoritatea dintre noi nu vom ajunge niciodată să călătorim în afara Terrei, nu vom avea prilejul ieşirii în spaţiul cosmic. Şi totuşi, aproape toţi am avut acces la o formă de spaţiu nu mai puţin solicitant, spectaculos şi imprevizibil: spaţiul locativ.

Generaţii întregi de români au trăit, trăiesc şi vor trăi la bloc. Împărţirea blocului în apartamente separate oferă – doar aparent – iluzia intimităţii şi a autonomiei. În realitate, trăim unii sub ochii (şi urechile) celorlalţi. Administratorul, femeia de serviciu, preşedintele comitetului de locatari sunt agenţi mereu în misiune. Din acest punct de vedere, textul lui Ion Băieşu care a avut un succes enorm pe scena Teatrului de Comedie în urmă cu mai bine de patru decenii, îşi păstrează atât farmecul cât şi actualitatea.

Comicul de situaţie, de limbaj şi de caracter desenează o veselă şi colorată harababură urmată de happy-end. Actorii au ocazia de a se întâlni cu un univers dramatic special, nedrept de puţin  abordat astăzi. Sigur că privind spectacolul realizat cu mână sigură şi inventivitate de Mircea Cornişteanu, nu am putut să nu mă gândesc ce impact puternic avea echivocul intenţionat al replicilor în plin regim ceauşist opresiv.

2.JPG

Chiar dacă astăzi sugestiile nu mai au acelaşi tip de încărcătură semantică, rezultatul este un spectacol bine legat, captivant, tonic şi reconfortant.

Ca şi în cazul lui Teodor Mazilu, şi în cazul lui Ion Băieşu pentrru obţinerea tuturor efectelor scontate şi pentru a revela dimensiunea estetică a personajelor, este nevoie de actori cu o anumită tipologie artistică, un anumit tip de stilistică (vezi prototipul ideal în cazul lui Băieşu, Octavian Cotescu).

În montarea de faţă, cei mai „de acolo” se dovedesc a fi: Alexandru Bindea, Marius Rizea, Ovidiu Cuncea şi Eduard Adam. Dar roluri remarcabile fac şi Raluca Petra, Monica Davidescu şi Tomi Cristin, trei actori cu fler, personalitate şi consistenţă. Felicitări merită şi Puiu Antemir pentru un spaţiu scenografic care deopotrivă reconstituie şi participă.

„Preşul” păstrează ceva din parfumul comediilor cu reţetă sigură de succes la public. Scrisă cu îndemânare, sinceritate, naturaleţe şi bună cunoaştere a universului uman din care se inspiră, piesa scrisă în şi pentru alte vremuri, continuă să vorbească pe limba noastră despre năravuri şi moravuri autohtone. Un spectacol de văzut alături de prieteni vechi, rude aflate în tranzit prin oraş etc. A, vă vând un pont, ceva îmi spune că e genul de poveste care prinde bine la soacre.

(Foto: Florin Ghioca)

Fratele meu, anormalul

(„Trucul lui Patrick” de Kristo Šagor, regia Anca Maria Colţeanu, Teatrul de Comedie, Bucureşti)

1.jpg

Patrick şi-a dorit dintotdeauna un frate, atât de mult încât acesta a devenit personajul lui imaginar preferat. Numai că, cel mai mult şi cel mai mult, Patrick şi-ar fi dorit un frate mai mare, mai înţelept şi mai puternic decât el, un frate mai mare cu care să se dea mare. Imposibil. Dar visul lui Patrick s-a împlinit pe jumătătate, căci urmează să aibă un frate, unul care se va naşte vulnerabil, cu sindrom Down.

Istoria plină de candoare şi speranţă, imaginată de dramaturgul german Kristo Šagor are forţa unui reportaj şi aura unui basm pentru copii (şi adulţi) ascultători. Împreună cu Matei Vladimir (scenografie), Andrei Stamate (grafica video) şi Ovidiu Savu (muzica), Anca Maria Colţeanu ne invită într-o dublă aventură: aceea în universul pur, generos, deschis şi sincer al copilăriei, şi aceea în universul încărcat de prejudecăţi, înnegurat de griji şi probleme insolvabile al părinţilor şi adulţilor, cei care iau decizii, asumă responsabilităţi, caută soluţii pentru a supravieţui rătăcirilor de tot felul.

Răzvan Krem Alexe şi Emilian Mîrnea sunt ghizii noştri cu personalitate multiplă (întruchipează mai multe personaje), iar scena mică a Teatrului de Comedie devine terenul lor de joacă. Volubili, carismatici, muzicali, cei doi actori te cuceresc prin amestecul de emoţie, umor şi ludicitate. Cred însă că dacă ar fi ales să joace „serios”, „normal”, mai „lucid” partiturile şi nu să „parodieze” doi copii, spectacolul ar fi câştigat în anvergură şi tensiune iar mesajul scenic în consistenţă. Altminteri, ceea ce propun ei se susţine şi va avea priză la public căci e accesibil, hazos şi are farmec, dar se ratează accesul la o dimensiune în plus, aceea în care s-ar fi putut întâlni şi echivocul şi nuanţele grave. Unde mai pui că, în realitate, copiii nu se prostesc atunci când povestesc ceva important. Ei o fac cu maximă seriozitate însă – din cine ştie ce motiv – adulţii reproducând conversaţia copiilor ajung să-i caricaturizeze şi să transforme dialogul lor într-un scheci.

2

Părerea mea este că dacă s-ar fi optat pentru o interpretare firească, fără excesele specifice spectacolelor pentru preşcolari (dar din ce în ce mai rar şi acolo), spectacolul ar fi fost mai împlinit, mai asumat şi mai concentrat. Căci dincolo de poante, de atmosfera agreabilă, tonul jucăuş, şi, de fapt, înainte de orice, textul lui Kristo Šagor ne vorbeşte despre un drum iniţiatic fabulos pe care Patrick (devenit alter ego-ului oricăruia dintre noi) îl parcurge cu tenacitate, curaj şi un tip special de discreţie. Este drumul de la necunoaştere şi prejudecată la acceptare prin iubire şi este totodată povestea maturizării unui copil de 11 ani.

Dincolo de rezervele mele legate de abordare (simple subiectivităţi, chestie de gust şi de natură), ţin să o felicit pe Anca Maria Colţeanu pentru alegerea acestui text absolut insolit ce se constituie şi într-un prilej oferit publicului de a aplauda doi actori cu certe calităţi pentru performanţă în profesia pe care şi-au ales-o. Vivat bucuria de a face teatru şi a spune poveşti!