Scurt tratat de narcoeconomie. Totul pentru profit

(„Bani murdari. Cum fac afaceri cartelurile de droguri” de Tom Wainwright, Editura Corint, 2020)

Un demers jurnalistic, investigaţional absolut captivant, volumul semnat de Tom Wainwright ne propune o perspectivă insolită: dacă am privi traficul de droguri în primul rând ca un business profitabil? În fond, avem toate elementele: cerere şi ofertă, angajaţi permanenţi şi colaboratori, strategie managerială, tehnici de marketing, investiţii şi profit, risc, piaţă etc. Sună cinic poate, dar văzută astfel, narcoeconomia rămâne la fel de condamnabilă, numai că fenomenul câştigă o dimensiune în plus.

Vorbim pe de-o parte de eforturile celor care gestionează această afacere la nivel mondial de a se menţine pe piaţă la un nivel al profitului cât mai mare şi pe de altă parte despre tactici şi strategii ale oamenilor legii de a stârpi fenomenul sau măcar de a-l controla.

Iată ce parcurs spectaculos, de la plantaţiile de coca din Anzi până pe masa clientului din State. „Să examinăm, aşadar, evoluţia preţului unui kilogram de drog, din Anzi şi până în Los Angeles. Pentru a produce atâta cocaină, sunt necesare circa 350 kg frunze uscate de coca. Pe baza datelor privind preţurile din Columbia (…) o asemenea cantitate ar costa aproximativ 385 de dolari americani. Odată ce ea este transformată în 1 kg de cocaină, se poate vinde în Columbia pentru 800 de dolari. (…) Acelaşi kilogram valorează 2200 de dolari când este exportat din Columbia. Preţul urcă la 14500 de dolari de îndată ce cocaina ajunge în SUA. După ce kilogramul de drog este transferat la un dealer de nivel mediu, preţul său urcă la 19500 de dolari. Nici măcar aceste cifre ameţitoare nu explică prea bine dimensiunea majorărilor de preţ implicate de afacerile cu cocaină. În fiecare dintre aceste etape, drogul este diluat, traficanţii şi dealerii diminuându-i tăria cu alte substanţe, pentru a fi mai profitabil. Dacă luăm în calcul şi acest fapt, observăm că preţul unui kilogram de cocaină pură ajunge, în etapa vânzării cu amănuntul, la aproximativ 122000 de dolari. (…)Diferenţa dintre preţul pe care coca îl are „la poarta fermei” şi preţul final al cocainei vândute cu amănuntul – o creştere cu peste 30000%”

Dacă privim cartelul drogurilor ca o mare corporaţie multinaţională îi putem analiza riscurile, strategiile de marketing şi PR, evoluţia, vulnerabilităţile. Fiind vorba de o afacere ilegală desigur că cel mai mare pericol îl constituie chiar pierderea libertăţii patronilor, colaboratorilor şi implicit a businessului propriu-zis. Cu poliţia şi – după caz – armata pe urme, traficanţii încearcă să camufleze crima în industrie de divertisment, wellness, terapie şi în acelaşi timp din dorinţa de a-şi surprinde clienţii şi a-i fideliza propune o permanentă diversificare a gamei de produse. Azi, drogurile de sinteză, chimice sunt marea provocare.

„Atunci când vor să facă o preluare corporatistă, cartelurile acţionează ca nişte firme obişnuite care trebuie să demonstreze autorităţilor de reglementare a concurenţei că afacerea trebuie să continue. Principala autoritate care controlează industria drogurilor este poliţia. Poliţiştii sunt cei a căror datorie este să blocheze afacerea şi care pot fi convinşi, dacă sunt mituiţi ori intimidaţi suficient, să lase lucrurile să meargă înainte”.

Dacă oamenii legii pot fi corupţi, nu la fel de simplu se rezolva problema personalului. „Cartelurile se confruntă cu două probleme-cheie. În primul rând, trebuie să îşi recruteze lucrătorii într-o industrie care operează în secret, aşa încât nu pot căuta oameni prin mica publicitate şi este imperios necesară încrederea totală. Acestei probleme i se adaugă şi faptul că afacerile cu droguri au un ritm foarte ridicat de înlocuire a personalului. În ţările de tranzit, precum Mexic, unde violenţa extremă este parte a sarcinilor de serviciu, rata ridicată a mortalităţii în rândul membrilor cartelului impune o continuă împrospătare a organigramei”.

Cartea lui Tom Wainwright face o radiografie completă, dinamică a unui amplu fenomen infracţional în care se regăsesc traficul de stupefiante, substante interzise dar şi acela de persoane sau asasinatele la cerere. O lume obscură, nemiloasă care va şti întotdeauna să profite de slăbiciunile firii umane. Rămâne de văzut dacă legalizarea măcar a unei părţi din drogurile cu risc scăzut va aduce această spectaculoasă întreprindere în pragul falimentului.

Murphy nu crede în lacrimi

(„M de la Murphy”, un spectacol de Andrea Gavriliu, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

Văzută din perspectiva lui Murphy, lumea e cumplit de paradoxală şi de nemiloasă, iar fericirea de-a dreptul imposibilă. Codul său de legi este la fel de paradoxal, şi presupune în egală măsură detaşare şi calmă asumare a eşecului. Oricum ai lua-o şi oricât te-ai strădui, soarta îţi va fi potrivnică. Lucrurile vor ieşi prost, dar prost-prost, atât de prost încât mai prost nu se poate, deşi întotdeauna mai răul e nu numai posibil, ci chiar iminent. Spre deosebire de succes, eşecul poate fi mult mai variat şi mult mai previzibil. Şi iată-l pe Murphy, sursă de inspiraţie pentru un spectacol dans/teatru în mişcare.

Opt performeri (căci e vorba de show dar şi de performanţă la cel mai înalt nivel) –  Alexandru Chindriș, Eva Danciu, Roxana Fânață, Mariana Gavriciuc, Pedro Aurelian Gâfei, Flavia Giurgiu, Ciprian Valea, Tavi Voina – construiesc şi deconstruiesc un puzzle alcătuit din replici, gesturi, atitudini, poze şi semne teatrale. Privit de departe (sau, dimpotrivă, de foarte aproape), Murphy rămâne un pretext la fel de valabil ca oricare altul. Adică, da, recunoaştem mixul reconfortant de umor, cinism şi discurs frust dar stilul, personalitatea Andrei Gavriliu bat orice pretext, fie el celebru sau nu. Mai pe româneşte, de data asta totul a pornit de la Murphy dar nu înseamnă că fără tema-sursă spectacolul nu s-ar fi născut şi nu s-ar fi făcut mare.

Andrea Gavriliu reuşeşte să fie mereu proaspătă. Creativitatea ei atât de bogată nu îţi dă sentimentul adesea indigest al elaborării atente. Dimpotrivă, concepţia regizoral-coregrafică îmbracă mantia diafană, fragilă şi cu atât mai impresionantă, mai valoroasă, a improvizaţiei. Dansul e bucurie, e instinct, e libertate, fascinaţia începutului, a experimentului. Fiind un alt tip de comunicare, se caută nu adevărul rostirii, cu o cât mai percutantă, robustă, dinamică rostuire adică trăire prin trup, în şi în afara şi uneori chiar în pofida lui.

În acest context, nu perfecţiunea sincronului contează, nici ţinuta ireproşabilă. Accidentul împlineşte demersul artistic şi păstrează povestea într-un cadru agreabil, fresh, imprevizibil de work-in-progress. Corpurile „electrocutate”, trecerea de la frângerea bruscă la fluiditatea aproape „clasică”, amestecul surprinzător de emoţie şi umor, ludic şi poetic, graţie şi forţă fac din „M de la Murphy” un diamant multifaţetat ce dă senzaţia inepuizabilului.

Am convingerea că dacă Andrea Gavriliu ar fi provocată la un maraton de dans, l-ar putea susţine fără dificultate. Şi principala explicaţie este fireşte, pasiunea, dar şi o autentică şi fertilă curiozitate, înţelepciunea, curajul şi tandreţea cu care priveşte lumea şi încearcă să ne-o povestească şi nouă.

Acest spectacol este o victorie uriaşă (a 16-a producţie din cadrul generosului proiect 9G la TNB), izbutită în vremuri complicate (dar, apud Murphy ce-i mai rău abia urmează; vă amintiţi desigur celebrissima „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău”). Mai mult, „M de la Murphy” este un fel de E.T. în peisajul destul de prăfuit de pe orbita noastră teatrală. Cum premiera a avut loc pe acoperişul Naţionalului bucureştean, nu m-ar fi mirat absolut deloc, dacă la final o navă spaţială ar fi aterizat pe scena Amfiteatrului şi i-ar fi dus pe cei opt protagonişti, plus Andrea Gavriliu, Alexandru Petre (scenografie) şi Cristian Simon (light design) la ei acasă, respectiv înapoi în viitor.

Nu e exclus ca mâine să fie mai rău. Dar şi mai sigur e că unii dintre noi experimentează deja un mâine electric, open minded şi viu. Personal, le mulţumesc că ne-au vizitat.

Lăsaţi-vă contaminaţi de încredere, optimism şi febra descoperirii. „Ideea e să mori tânăr, dar cât mai târziu posibil!” (Murphy dixit).

Jurnalul regăsirii (Fericiţi cei ce cred, cei ce nu uită şi depun mărturie)

(„Jurnal de România.1989”, scenariu şi regie Carmen Lidia Vidu, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

Poate cea mai importantă condiţie a fiinţei umane este aceea de martor. Trăind, asumându-ne existenţa, depunem mărturie despre ce e lumea pentru noi şi ce suntem noi în lume. Unii încearcă să facă bine, cu alte cuvinte să schimbe lumea. Alţii se lasă amestecaţi în zeama inerţiei şi mestecaţi de hazard. Adevăraţii martori sunt cei cărora le pasă, cei care văd lumea ca pe o casă, un cămin, o vatră. Văzută cu ochii lor, lumea va fi mereu frumoasă, vrednică de salvat, de admirat, de iubit, de povestit.

„Spectacolul” orchestrat de Carmen Lidia Vidu este un demers artistic, istoric, antropologic captivant şi emoţionant. Patru oameni vin în faţa noastră şi spun versiunea lor despre comunism (ceauşism) şi ultimele lui zile, adică Revoluţia din 89. Întâmplător (sau nu), aceşti patru martori sunt doi actori şi două actriţe. Dar nu condiţia lor profesională contează în primul rând ci calitatea lor umană: nivelul de receptare a realităţii, un acut instinct de percepţie a jur împrejurului şi, în final, desigur, măsura în care aceştia s-au implicat activ în schimbarea ce atunci părea ireversibiă. Oana Pellea, Florentina Ţilea, Daniel Badale şi Ion Caramitru sau Tânăra, Pioniera, Soldatul şi Revoluţionarul. Lor li se adaugă comentariile istoricilor Germina Nagâţ, Dennis Deletant şi mărturia procurorului Dan Voinea despre procesul Ceauşeştilor.

Aş remarca înainte de orice simplitatea, sobrietatea, acurateţea formulei. Cei patru actori nu „interpretează” nimic, nu transfigurează, nu închipuie personaje. Ei mărturisesc, spun adevărul-adevărat, cel trăit şi cu siguranţă retrăit de atunci încoace. Gri, frig, frică, tăcere, complicitate – sunt cuvinte care se regăsesc în toate cele patru – să le spunem – recitaluri/recitative/narative. Şi, cu siguranţă, dacă s-ar face un sondaj la nivel naţional printre cei care au trăit anii 80 ai secolului trecut în România lui Ceauşescu şi ar fi întrebaţi cu ce cuvinte ar descrie viaţa lor atunci, ar răspunde la fel. Ne era frig, ne simţeam hăituiţi, visam să mâncăm banane pe săturate, ascultam Europa Liberă. Ce straniu, nu? Aveam atâtea în comun. O insuportabilă nefericire comună.

Cristina Nicoleta Baciu (multimedia), Ovidiu Zimcea (muzica) şi mai ales benzile desenate semnate de Gabriela Schinderman sunt un veritabil agent de expresivitate, dinamică şi mesaj. De altfel, tot acest ansamblu „tehnologic”, modern, experimental este impecabil stăpânit şi gestionat de Carmen Lidia Vidu care a ajuns la o maturitate deplină a folosirii mijloacelor de comunicare supraverbală.

Să vă spun ce m-a mişcat pe mine.

Fotografia. Fotografia pe hârtie. Fotografia de familie. Fotografia ca martor, cea care stârneşte şuvoiul amintirilor şi ne reînchipuie pe toţi împreună, ca atunci. Atunci când mai puteam fi laolaltă. Oana Pellea mică cu ursuleţul de pluş între doi copaci împletiţi, Domnica Policrat şi mama ei, două splendori neverosimile, veritabile. Din aceeaşi serie, mama lui Ion Caramitru decupată direct din La Belle Epoque şi apoi aceeaşi în ceauşism marcată de viaţa grea, complicată. Aristide Caramitru, tatăl actorului, în anii tinereţii, cu blândeţea şi timiditatea aşternute pe chip şi mai târziu, după ce cunoscuse oroarea temniţelor comuniste, acelaşi chip traversat de vălul resemnării. Florentina Ţilea şi tatăl ei la acelaşi microfon, hazoşi şi atât de împreună. Daniel Badale pe motocicleta cine ştie cui, într-un oraş sat aflat departe de orice.

Fotografiile – cele care păstrează chipuri, instantanee dintr-o lume azi dispărută. Dispărută, dar nu uitată. Cât timp ne vom mai aminti despre noi împreună, cât timp va mai fi pe lume un martor, nimeni şi nimic nu va muri definitiv. Căci amintirile sunt chiar rădăcinile noastre. Cu cât mai multe, mai complete, mai vitale, cu atât prezentul ne va fi mai viguros şi viitorul mai consistent, mai valoros.

Mă urmăreşte povestea despre sora lui Ion Caramitru, înfierată de „colegele” textiliste şi scuipată cu lapte. O imagine atât de puternică, atât de dureroasă. Dar şi amestecul de râsu’-plânsu’ cu Oana Pellea ieşită în stradă cu oala de sarmale şi alungată de soldaţii care se temeau că în spatele generozităţii se ascunde o formă de subversiune sau chiar terorism. Bietele sarmale…

M-a impresionat dozajul atât de fin între candoare şi revoltă. Se potriveşte atât de bine cu inocenţa şi totodată hotărârea victimelor din 89. „Vom muri şi vom fi liberi”, vă amintiţi? Ei -cei care puneau garoafe în ţevile armelor îndreptate spre piepturile lor dezgolite. Ei cei care au rămas tineri. Mă întreb dacă ne-am întâlni azi cu ei, ce ne-am spune unii altora? Şi ce nu ne-am (mai spune) spune.

Remarcam mai sus că toate cele patru mărturii au în comun senzaţiile de frig, teamă etc. Dar la fel de valoros este că există lucruri, şi mai cu seamă percepţii care le diferenţiază. De exemplu, pentru Florentina Ţilea şi Daniel Badale comunismul era un fapt, o realitate nechestionabilă, pe când Ion Caramitru (evident, şi vârsta contează) a urât comunismul. Azi e şi mai cumplit. Unii visează să îşi cumpere o maşină scumpă, altul suferă pentru Belarus, unul consideră că e nedrept să nu i se ofere un post fără concurs, altul iese în piaţă impotriva unei ordonanţe anti-justiţie independentă.

„Jurnal de România 1989” este un manifest pro memoria şi pro unitate în diversitate. La 30 de ani de la marea noastră regăsire, începem din nou să acuzăm atacuri de panică. Societatea e împărţită între cei cărora le pasă (în majoritate tot cei de acum trei decenii şi urmaşii lor) şi cei care păstrează distanţa socială, refuză implicarea, se spală pe mâini de ziua de mâine, uitând că mâine e deja azi.

Nu mai ştiu cine a spus că „Istoria nu se repetă, istoria rimează”. Poate e timpul să ne facem bine. Măcar din respect pentru cei care – murind – nu au mai cunoscut agonia eşecului.

(se dedică actorului şi revoluţionarului Călin Nemeş, cel care nu a mai avut răbdare şi încredere)

Foto: Florin Ghioca, Vlad Lăzărescu și Florin Boicescu (dronă)

Regimul nazist – de la supradoza de putere la agonia sevrajului

(„Naziştii şi drogurile. Senzații tari în al Treilea Reich” de Norman Ohler, Editura Corint, 2020)

nazistii_si_drogurile_01

S-au scris nenumărate exegeze pe tema ascensiunii spectaculoase şi a declinului pe măsură ale regimului nazist. Farul călăuzitor, geniul providenţial Adolf Hitler a plătit un preţ prea mic dacă luăm în calcul milioanele de vieţi tinere curmate, adesea din pură ambiţie, ură. Un paranoic – s-a spus, cel mai adesea -, un strateg diabolic, o ruşine a umanităţii, un accident al democraţiei. Este Hitler o întâmplare nefericită a istoriei? Sau în spatele faptelor sale de arme se ascunde un secret bine păzit care de fapt îi trădează slăbiciunea?

Demersul lui Norman Ohler pune ultimii ani ai regimului nazist într-un context mai puţin vizitat, pasiunea germanilor pentru drogurile uşoare, aşa-zisele opiacee, dătătoare de stare bună, relaxare şi vitalitate. Societatea germană – ca şi cea americană şi europeană – îşi consuma plăcerile într-o varietate din ce în ce mai mare. Venirea naţional-socialismului la putere a coincis – deloc întâmplător susţine autorul volumului de faţă – cu practica naţională a consumului de Pervitin – un medicament aparent inofensiv, dar consumat pe termen lung, cu evidente repercursiuni dramatice.

„Schematizarea tot mai pregnantă a muncii cerea tot mai multe de la individul devenit o simplă rotiţă funcţională dintr-un mecanism. Prin urmare, orice ajutor era binevenit pentru a crea dispoziţia necesară – chiar şi acela de natură chimică. Pervitinul le-a facilitat, astfel, tuturor accesul la marea campanie de „autovindecare”, care cuprinsese, după cum se părea, întregul popor german. (…) Germania, trezeşte-te!, ceruseră naziştii. Metamfetamina avea, de pe acum, rolul de a ţine ţara trează. Încurajaţi de un cocktail fatal de propagandă şi substanţă activă farmacologică, oamenii au devenit tot mai dependenţi. (…) Pervitinul le permitea tuturor să funcţioneze în dictatură: era nazismul sub formă de pilulă”.

Dictatura lui Hitler a îmbrăcat încă de la începuturi mantia euforiei: mulţimile, aplauzele, ovaţiile îl ţineau pe Fuhrer într-un extaz neverosimil. Îmbătat de această impresie puternică s-a lăsat purtat de val din supradoză în supradoză. Numai că războiul ucide nu numai vieţi, ci – mai cu seamă – încrederea şi entuziasmul. Aşa că atât în ceea ce îi priveşte pe militarii din prima linie, cât şi pe comandantul lor suprem, relativ repede s-a impus necesitatea apariţiei unui ajutor puternic (tot mai puternic pe măsură ce efectul lui se epuiza) de natură sintetică: drogurile, amestecul lor puteau reda ceva din ardoarea începutului.

Norman Ohler descrie extrem de plastic relaţia intimă, de dependenţă a lui Hitler cu medicul său personal, un „dealer de droguri” la dispoziţie, un furnizor de viaţă, energie şi normalitate. Numai că drumul toxicodependenţei este unul fără popasuri şi prăpastia se apropia  înfricoşător de repede. „În timpul şedinţelor în care se purtau discuţii strategice, Pacientul A păşea pe Olimpul său cădit cu ajutorul farmacologiei, pe care era arborată svastica, împingând din genunchi, plescăind şi bălăngănindu-şi mâinile, fiind ferm convins că judecata îi era limpede precum cristalul şi că întreaga lume i se aşternea la picioare, gata să fie reclădită după voia lui. Când era în starea aceasta, generalilor săi (care se dezmeticiseră demult din beţia iniţială pe care le-o produsese, fiindcă se confruntaseră cu situaţia reală de pe front) le era imposibil să mai ajungă la el, să îl mai facă să îi audă. Medicaţia îl ţinea pe comandantul suprem stabil în nebunia lui, ridicând ziduri impenetrabile de jur-împrejurul său – o linie de apărare impecabilă, de care nu mai puteau trece nimeni şi nimic. Orice îngrijorare era eliminată de curajul căpătat pe cale nenaturală. Lumea din jur putea să se prăbuşească, să se facă scrum, acţiunile sale puteau aduce moartea a milioane de oameni, totuşi Fuhrerul simţea că tot ce făcea era justificat, mai ales atunci când substanţele puternice îi fremătau prin vene, iar euforia artificială îşi făcea simţită prezenţa”.

Cartea lui Ohler urmăreşte prăbuşirea lamentabilă a unui om care s-a crezut invincibil. O fiinţă umană totuşi, faţă de care nu putem simţi compasiune sau empatie, dar pe care nu o puterm privi cu răceală sau indiferenţă. Adolf Hitler era slab în faţa drogurilor şi până la capăt s-a dovedit dezarmat, dezumanizat şi ucis de ele. S-a dezumflat asemenea unui balon umplut cu aer fetid. Viaţa i-a devenit un infern şi dacă nu ar fi apelat la revolver şi la pastila de cianură, probabil că ar fi pierit ca un câine turbat.

Victima unui hybris fatal, un om care a călcat în picioare raţiunea, omenia şi valorile civilizaţiei, de dragul unui vis iluzoriu, imposibil şi criminal. Iată cât de bine descrie Norman Ohler agonia acestui rătăcit în propriul proiect megaloman. „Fuhrerul nu avea de gând să devieze sub nicio formă de la obiectivele sale megalomane, în ciuda situaţiei catastrofale în care se găseau germanii. Pur şi simplu, nu avea voie  să îşi revină în simţiri, pentru că atunci ar fi fost nevoit să observe futilitatea, nebunia întregului său plan. Iar el nu putea să îşi permită să se îndoiască de lupta împotriva întregii lumi sau, pur şi simplu, să nu mai aibă chef să ducă acel război pe care singur îl declanşase şi pe care îl pierduse demult. Prin urmare, acul seringii îi străpungea, în mod implacabil, pielea, iar, când dădea de sânge, substanţa era împinsă în vene, astfel încât Hitler o putea lua de la capăt” (…) „Cu drogurile drept combustibil şi, totodată, drept înlocuitor pentru lipsa de dăruire, de devotament, a descoperit că teoriile fanteziste nu mai puteau fi susţinut decât de narcotice. Hitler acţiona într-o ceaţă perpetuă, mereu pe drumuri, de la un cartier general la altul, de la o dezinhibiţie la alta – fără măsură, fără casă, planificând necontenit următoarea luptă zadarnică, următoarea doză de relaxare şi ignorând orice efecte secundare. Era ca un sportiv de performanţă dopat care nu îşi mai putea opri colapsul inexorabil”.

Dansul cu Diavolul

(„Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea” de Laura Spinney, Editura Corint, 2020)

gripa_spaniola

Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură. Finalul Primului Război Mondial – şi aşa marcat de pierderi de vieţi omeneşti şi sărăcie – a fost dublat în chip tragic de o pandemie cumplită supranumită „gripa spaniolă”, nu pentru că ar fi apărut în Spania, ci deoarece în Spania s-a scris prima oară despre ea.

Trei ani de zile şi trei valuri de îmbolnăviri au mobilizat întreaga lume ştiinţifică să caute explicaţii şi soluţii cât mai rapide de vindecare. Azi, despre acest flagel, nu se ştiu mai multe decât acum o sută de ani. Numai că azi, acum, ne este dat să să experimentăm ceva similar. Pandemia de Covid-19 a adus în actualitatea ultima pandemie cunoscută, cea de gripă spaniolă, care făcea, la începutul secolului trecut, milioane de victime.

„A părut că loveşte în trei valuri, dar primele două valuri s-au prezentat foarte diferit – primul fiind confundat cu gripa sezonieră, iar cel de-al doilea cu ciuma pulmonară – astfel încât mulţi se îndoiau că bolile sunt provocate de acelaşi organism (al treilea val intermediar ca virulenţă faţă de celelalte, a stârnit mai puţină curiozitate). Dacă pandemiile anterioare de gripă aveau nevoie de circa trei ani să înconjoare globul, aceasta l-a cuprins în cel mult doi ani. Şi, în sfârşit, nu a fost clar de unde a venit. Franţa, China sau Statele Unite, toate aveau să fie propuse ca ţară de origine”.

Cartea Laurei Spinney, propusă acum cititorilor români de prestigioasa Editură Corint, a apărut în 2017. Este cu atât mai impresionantă viziunea autoarei asupra unui eveniment medical, sanitar de amploare, cu implicaţii de natură socială, economică şi chiar antropologică.

Surprinde în primul rând câte de puţin ne-am schimbat în decursul unui secol. Cei aflaţi în pericol de a se îmbolnăvi de gripă spaniolă invocau, asemenea  semenilor lor de azi, tot dreptul la libertate atunci când refuzau să poarte mască sau să se autoizoleze.

„Carantina şi alte strategii de limitare a bolii pun interesul colectivităţii mai presus de cel al individului. Când colectivitatea e foarte mare, aşa cum am spus, aceste strategii trebuie să fie impuse de sus în jos. Dar a mandata o autoritate centrală să acţioneze în interesul colectivităţii creează două tipuri de probleme. Prima: colectivitatea poate avea priorităţi aflate în concurenţă – nevoia de bani, să zicem, sau nevoia de a crea o armată – şi atunci va contesta sau va minimaliza puterea de constrângere a autorităţii. Şi a doua: drepturile individului riscă să fie călcate în picioare, mai ales dacă autoritatea abuzează de măsurile pe care le are la dispoziţie. Interesele concurente pe care le are colectivitatea sunt motivul pentru care istoricul Alfred Crosby, care a relatat povestea pandemiei din America, a ajuns să spună că democraţia nu e de ajutor într-o pandemie. Nevoile securităţii naţionale, ale economiei prospere şi ale sănătăţii publice sunt rareori aliniate,  iar politicienii care le apără pe primele două o subminează pe a treia, doar făcându-şi datoria”.

Ineditul pandemiei din zilele noastre constă în adăugarea la deja greu gestionabilele probleme de comunicare publică a fenomenului fake-news. Ceva similar s-a întâmplat şi acum un veac. Atunci acţiona cenzura. Dimensiunile dezastrului au fost ascunse pentru a nu demobiliza armatele naţionale aflate pe câmpurile de luptă, la capătul unui război istovitor. Laura Spinney consideră că „Dacă prevenirea răspândirii bolii se face mai bine atunci când oamenii aleg de bunăvoie să se supună măsurilor, atunci oamenii trebuie să primească informaţii despre natura bolii şi despre riscurile presupuse de ea. Este unul din motivele pentru care e important să spunem povestea gripei spaniole” (…) „Indiferent de plusurile şi minusurile pe care le au astfel de tactici de şoc, mass-media are un rol esenţial într-o viitoare pandemie, iar pandemia din 1918 a fost o lecţie valoroasă şi în privinţa asta: cenzura şi minimalizarea pericolului nu sunt bune; prezentarea unor informaţii corecte, obiectiv şi la timp, da. Informaţia şi angajamentul nu sunt unul şi acelaşi lucru. Chiar şi când au informaţiile necesare pentru a preveni boala, oamenii nu acţionează neapărat în consecinţă”.

Este uimitor cum, la scara istoriei, 100 de ani pot însemna atât de puţin. Este de asemenea aproape dezarmant să descoperi că suntem la fel sau chiar mai vulnerabili şi nepregătiţi în faţa acestui inamic invizibil. Nu ne rămâne decât să participăm ca hipnotizaţi la o nouă „loterie a morţii”.

„În analele pandemiilor de gripă, gripa spaniolă a fost, aşadar, unică. Majoritatea oamenilor de ştiinţă sunt acum de acord că evenimentul care a declanşat-o – transmiterea tulpinii de gripă de la păsări la oameni – s-ar fi întâmplat oricum, indiferent dacă lumea ar fi fost sau nu în război, dar războiul a contribuit la virulenţa ei excepţională, ajutând, în acelaşi timp, la răspândirea virusului în lume. Ar fi greu să-ţi închipui un mecanism mai eficient de diseminare decât demobilizarea unui mare număr de soldaţi în plină desfăşurare a valului de toamnă, soldaţi care apoi au plecat în cele patru colţuri ale lumii, unde au fost întâmpinaţi cu petreceri entuziaste de bun-venit. În esenţă, gripa spaniolă ne-a învăţat că o altă epidemie de gripă e inevitabilă, dar, dacă va ucide 10 milioane sau 100 de milioane, lucrul acesta va fi determinat de lumea în care va apărea”.

Şi Spinney conchide: „Pandemia din 1918 încă n-a ieşit din umbra Primului Război Mondial, dar va ieşi, datorită lucrurilor pe care deja le-am aflat despre ea. Gripa spaniolă a fost un exemplu pentru ceea ce azi am numi, cu o sugestie aviară adecvată, un eveniment tip lebădă neagră. Nu că europenii ar fi crezut că există lebede negre, înainte ca un explorator olandez să le descopere în Australia în 1679, dar, când sa întâmplat asta, toţi europenii şi-au dat seama că lebăda neagră trebuia să existe, din moment ce alte animale erau colorate diferit. În mod similar, cu toate că nu mai fusese niciodată o pandemie de gripă ca cea din 1918, odată ce ea a avut loc, cercetătorii şi-au dat seama că ar putea apărea din nou”.

Altfel spus … Va urma.

Şi brusc se-ntâmplă ceva

(Microteatru by Teatrul Avangardia)

iubire-la-distanta16x9-scaled

Pentru un actor trecut de prima tinereţe, sexul virtual nu e cea mai satisfîcătoare variantă dar, în condiţii de izolare obligatorie, merită experimentată; un weekend în casa de vacanţă cumpărată de curând se transformă pentru un cuplu aparent bine sudat în teatrul unei tentative criminale urmată de adevăruri şi mai cumplite; două foste colege de liceu se regăsesc pe facebook şi curând descoperă că au încă multe în comun: cum ar fi foşti şi actuali iubiţi.

Lumea surprinsă de neprevăzut. De câteva luni s-a întâmplat brusc ceva. NI s-a întâmplat brusc ceva şi tot universul nostru a fost pus în paranteze, priorităţile reanalizate, certitudinile reinterpretate, prejudecăţile revizitate. În faţa pericolului bolii şi al morţii, noi – protagonişti în propriile exerciţii vitale – am fost forţaţi să ne schimbăm metabolismul existenţial.

Slavă cerului pentru creativitate! Teatrul Avangardia (adică o mână de oameni inimoşi şi crajoşi, coordonaţi de Mihaela şi Marius Stanca şi regizorul Ricard Reguant) au găsit o formulă de spectacol absolut inedită şi convingătoare, amestec de teatru, film şi divertisment.

InIntuneric-4k

Texte scurte, înscenate şi filmate, având o forţă dramatică senzaţională, suspans, emoţie, umor, adevăr, interpretate impecabil de actori colaboratori ai teatrului sunt grupate într-un concept vizionar  – „microteatru” – rezultatul fiind un model de profesionalism, acurateţe şi impresionant respect pentru public.

Titlurile disponibile la acest moment sunt: „Ele”, „Iubire la distanţă”, „Pe întuneric” şi „Una mică”, dar sunt în pregătire şi alte producţii pe care vă sfătuiesc sincer să nu le rataţi. Fiecare în parte reprezintă un demers artistic valoros, conceput cu seriozitate, atenţie la detalii, rafinament. Fapt cu atât mai lăudabil cu cât în toată această perioadă, internetul s-a dovedit mult prea încăpător şi permisiv în a găzdui produse mai mult sau mai puţin stânjenitoare, când nu de-a dreptul improvizaţii jalnice.

Cu acest nou proiect, Avangardia nu numai că rămâne în contact cu publicul fidel care umplea sala de la Cinema Pro, dar realmente inovează, ne propune tuturor o variantă completă de petrecere a unor momente de relaxare, fără a face rabat de la standardul artistic cu care şi-a obişnuit spectatorii.

Ele-16x9-1

Felicitări merită toţi actorii din distribuţie, dintre care i-aş aminti aici pe Ioana Barbu, Ştefana Samfira, Şerban Pavlu, Alexandru Conovaru. Bravo Lucian Dinu (editare video şi montaj) şi Andrei Tomescu (editare audio)!

Trăim vremuri amestecate, imprevizibile. Cifrele raportărilor zilnice ne pot nu numai schimba dispoziţia, ci chiar anula vacanţa. Microstagiunea Teatrului Avangardia poate fi un liman, o oază de bucurie, echilibru şi normalitate. Un tratament agreabil pentru o stare mai bună. Se prezintă în doze mici – ca orice e de calitate pe această lume. Sănătate şi voie bună!

Saga Administraţiei prezidenţiale americane

(„Istoria nespusă a Statelor Unite ale Americii” de Oliver Stone şi Peter Kuznick, Editura Corint, 2020)

istoria_nespusa_a_sua_01

Din 1945 încoace, SUA au obsesia chinuitoare şi solicitantă a învingătorului. Statul puternic, solid, invincibil care oferă know-how pentru democraţie întregii lumi, a făcut întotdeauna caz de provocările mai mult sau mai puţin reale, venite de la adversarii mai mult sau mai puţin aceiaşi: China, URSS, diverse state arabe etc. A fost ceva adevăr în pericolul permanent venit din partea „celuilalt”? Sau a fost mai curând vorba de un pretext pentru o aprigă încordare a muşchilor, o etalare a forţei dublată de o greu digerabilă dar eficientă ipocrizie?

Cei doi autori refac un parcurs istoric impresionant, un serial documentar palpitant, în care faptele scot la iveală un şir deconcertant, lamentabil de interese sau prejudecăţi. America ni se înfăţişează astfel, învăluită în materia complicată a patimilor, frustrărilor, complexelor, ambiţiilor probate de vremelnicii ei preşedinţi.

O constantă se desprinde însă: mitul străinului care invadează SUA, un mit care potenţează o stranie şi represibilă teamă a societăţii americane. „De ce această teamă? S-a spus că americanii sunt un popor de emigranţi, oameni care, într-un fel sau altul, au scăpat de persecuţie, de sărăcie şi de teamă şi care, deşi separaţi de două oceane uriaşe, mai sunt încă sub influenţa fricii care contaminează generaţii întregi. Nord-americanii au fost învăţaţi şi s-au lăsat purtaţi de mitul unui nou început într-un ţinut nou – mitul excepţionalismului american, într-un nou Ierusalim, un oraş construit pe colină. Este oare necesar să exagerăm teama de persecuţie, teama de străinul corupt, care va reprezenta mereu tot ceea ce e vechi şi rău?

Se estimează că, la începutul secolului XXI, în casele americanilor se vor găsi peste 300 de milioane de arme. Americanii sunt naţiunea cea mai înarmată din lume. Dar când o naţiune este în stare de orice ca să se apere, în mod inevitabil, din punct de vedere psihologic, nicio măsură nu va părea niciodată suficientă. Adesea, este adevărat că ameninţarea inamicului va creşte proporţional cu gradul de apărare, ceea ce duce la o reacţie exagerată şi un proces accelerat de irosire a energiei, în încercarea inutilă de a elimina teama aceea care pare să nu dispară niciodată.

Frica şi nesiguranţa sunt două elemente implacabile ale vieţii umane; ele trebuie acceptate, aşa cum trebuie să acceptăm naşterea şi moartea. Alexandru cel Mare a spus Dacă vă puteţi învinge frica, veţi învinge moartea”.

În plus, autorii excelentului volum apărut în Colecţia Istorie a editurii Corint, analizează cauzele şi manifestarea trufiei statului american care se autodistribuie în rolul soldatului universal, cel chemat să detecteze, să sancţioneze şi să repare derapajele umanităţii. „Am făcut bine că am supravegheat ordinea pe glob? Am fost o forţă a Binelui, a înţelegerii, a păcii? Trebuie să ne privim în oglindă. Am devenit, poate, din cauza vanităţii îngerii propriei noastre disperări? Pretinderea laurilor victoriei la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi scuzele găsite pentru utilizarea bombei atomice împotriva Japoniei, deşi ţintită spre Uniunea Sovietică, au fost miturile fondatoare pentru statul nostru, dornic să domine lumea şi să asigure securitatea naţională, iar elita naţiunii a profitat de această situaţie. Bomba atomică ne-a permis să câştigăm prin orice mijloace, ceea ce ne face să avem dreptate, pentru că am câştigat. Şi, pentru că avem dreptate, suntem, prin urmare, buni.

În aceste condiţii, nu există altă moralitate în afara moralităţii noastre. După cum a spus şi secretarul de stat Madeleine Albright „Trebuie să folosim forţa deoarece vorbim despre America, un stat indispensabil”. Pentru că putem ameninţa şi pentru că am ameninţat lumea cu bomba atomică, greşelile ne sunt iertate, iar cruzimea, justificată drept greşeală nevinovată.

Însă dominaţia nu durează. Cinci mari imperii s-au prăbuşit într-o viaţă de om născut înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial: Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi Uniunea Sovietică. Alte trei mari imperii s-au prăbuşit la începutul secolului XX: Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Otoman. Dacă istoria este un barometru, atunci dominaţia Statelor Unite ale Americii va lua sfârşit.

Ne-am opus cu înţelepciune să devenim un imperiu colonial şi cei mai mulţi americani neagă orice pretenţii imperiale. Poate că de aceea ne agăţăm atât de mult de mitul excepţionalismului american – al unicităţii, dărniciei şi generozităţii americane”.

Şi e posibilă o soluţie, materializată printr-o necesară schimbare a abordării la nivel global. Mai multă responsabilitate, coerenţă, onestitate în relaţiile cu ceilalţi, mai mult calm şi o deschidere veritabilă, autentică. „Istoria ne-a arătat că destinul Americii ar fi putut fi altul. Acele momente se vor întoarce sub altă formă, însă vom fi noi pregătiţi pentru ele? (…)

Să căutăm calmul în situaţiile ce se ivesc, să lăsăm lucrurile să evolueze fără să reacţionăm exagerat, să vedem lumea prin ochii adversarilor noştri. Acaestă cale presupune să contribuim cu empatie reală şi compasiune la nevoile altor ţări, având încredere într-o voinţă colectivă a acestei planete pentru a supravieţui în viitor, punând capăt ameninţării pe care o reprezintă distrugerea nucleară şi încălzirea globală pentru umanitate.

N-am putea renunţa la noţiunea noastră de excepţionalism şi la aroganţă? N-am putea să încetăm să mai vorbim despre dominaţie?Am putea să nu îl mai rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze America înaintea altor state? Extremiştii şi naţionaliştii se vor opune, însă calea lor s-a dovedit a fi greşită”.

Demersul celor doi autori este unul curajos, vibrant şi seducător, o călătorie în istoria recentă, cea adesea mistificată, reinterpretată în funcţie de interese şi conjuncturi de moment.

Această „istorie nespusă” are virtuţile salvatoare ale apropierii de adevărul obiectiv. Chiar dacă aflarea adevărului lasă un gust amar. Sau aşa cum spunea Henry Kissinger: „Ca istoric. trebuie să fii conştient de faptul că fiecare civilizaţie care a existat vreodată a dispărut într-un final. Istoria este o poveste a eforturilor care au eşuat, a aspiraţiilor care nu au fost îndeplinite, a dorinţelor care au fost împlinite şi apoi s-au dovedit diferite de ceea ce se aştepta. Deci, ca istoric, trebuie să trăieşti cu sentimentul inevitabilei tragedii”. Chiar şi cu acest preţ, merită să încercăm a face lumea mai bună.

Până când moartea ne va despărţi

(„Arlette Coposu, soţia Seniorului” de Andreea Mâniceanu, Editura Corint, 2020)

arlette_coposu_sotia_seniorului_01

Arlette şi Corneliu Coposu au fost protagoniştii uneia dintre cele mai triste, mai dramatice poveşti de iubire. Căci între cei doi a existat nu numai o dragoste ce a debutat fulgerător, cât mai ales o indestructibilă relaţie de admiraţie, respect şi grijă reciproce.

S-au cunoscut în vremuri complicate, a urmat războiul cu suita lui de pericole, incertitudini, moarte, iar la capăt, instaurarea regimului comunist, cel care va orchestra un program de exterminare a elitelor politice, sociale, morale ale acestei naţiuni. Corneliu Coposu, în calitatea sa de secretar particular al liderului Partidului Naţional Ţărănesc Iuliu Maniu, s-a aflat printre cei vizaţi. Condamnat la muncă silnică pe viaţă, a petrecut în temniţele regimului 17 ani, dintre care 8 în izolare totală. 17 ani de calvar, marcat de lipsa de corespondenţă cu cei dragi. Dar şi 17 ani în care – aproape miraculos – optimismul nu a cedat locul deznădejdii.

Arlette a fost arestată în calitatea sa de soţie a unui ţărănist de frunte. După tipicul vremurilor, i s-a inventat o poveste ridicolă care a fost apoi încadrată în categoria fapte de înaltă trădare. Sentinţa a fost una nedreaptă, cumplită, absurdă: 20 de ani, din care a executat 14 în cele mai odioase închisori comuniste: Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Oradea.

Cei doi au supravieţuit animaţi de credinţa în dreptate şi adevăr. Odată eliberaţi, au încercat să se adapteze rigorilor epocii, reînnodând firul poveştii lor atât de tragic întrerupt. Cu toate lipsurile materiale, constanta şi atenta supraveghere a Securităţii, sănătatea fragiulă, cei doi s-au străduit din răsputeri să ducă o viaţă cât mai normală, cu mici bucurii, excursii, întâlniri cu prietenii, ieşiri la cinema, lecturi.

Până ce au primit lovitura fatală: Arlette a fost diagnostică cu cancer într-o fază avansată şi în câteva luni s-a stins la doar 51 de ani. Corneliu Coposu nu s-a mai recăsătorit niciodată, alegând să-i rămână fidel fetei cu ochi de peruzea şi irizări de perlă şi dincolo de moarte.

Demersul istorico-literar al tinerei Andreea Mâniceanu se împlineşte în dublu plan: ştiinţific şi uman. Este emblematic acest destin excepţional, al unui om prins în vâltoarea istoriei, un destin deturnat şi în cele din urmă răpus prematur. Scurta viaţă a soţiei Seniorului, trăită sub semnul martirajului, se constituie într-o mărturie incontestabilă despre cinismul, ticăloşia şi lipsa de umanitate a regimului criminal comunist.

Arlette Coposu a a ispăşit o pedeapsă mult prea grea pentru o vină inventată, dar a acceptat provocările destinului cu demnitate, încredere şi curaj. Într-o lume contemporană în care nevoia de repere se manifestă acut, aveam nevoie de această pledoarie pentru o Românie puternică, vibrantă, eroică.

Arlette, o stea căzătoare ce a strălucit atât de puţin dar atât de incandescent, atât de adevărat şi de preţios.

Instantanee din Infern

(„Fotograful de la Mauthausen” de Benito Bermejo, Editura Corint, 2020)

fotograful_de_la_mathausen_01

Editura Corint îşi continuă demersul de a prezenta istoria lumii într-un chip mai altfel, palpitant, sugestiv, insolit. De această dată, ni se aduce în prim-plan încă o mostră de destin individual trăit şi asumat în contextul Marii Istorii, respectiv în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Eroul cărţii „Fotograful de la Mauthausen” este Francisco Boix, un supraviețuitor al lagărului de concentrare din apropierea orașului austriac Linz, unul din miile de spanioli republicani care au plecat în exil după ce forțele naționaliste conduse de Franco au învins în Războiul Civil (1936–1939).

Dintre cei fugiți peste hotare, 7 500 de spanioli au fost capturați de germani în Franța, după ocuparea țării în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Au fost luați prizonieri și apoi deportați în lagăr, unde Boix, lucrător în laboratorul fotografic de la Mauthausen, împreună cu alți deținuți au reușit să salveze de la distrugere circa 2 000 de negative cu atrocități comise de ofițerii SS. Multe dintre fotografiile colecției au fost utilizate ca probe în cadrul proceselor postbelice intentate foștilor demnitari naziști.

Eroismul, curajul acestui tânăr, tenacitatea sa au făcut să ajungă până la noi o parte consistentă (în orice caz concludentă, edificatoare) a dovezilor ce confirmă oroarea şi incontestabila premeditare a crimelor comandate şi duse la îndeplinire în lagărele naziste.

Pe de-o parte, aroganţa regimului hitlerist a zămislit acest laborator foto, ca parte a unui exerciţiu de propagandă şi de garanţie a lucrului bine gândit şi ireproşabil executat. Ofiţerii superiori germani erau mândri de aceste stabilimente ale morţii, de tot acest plan înfiorător, de acest infern al dezumanizării. Pe de altă parte, petem vorbi de sacrificiul unor oameni care riscându-şi viaţa au ascuns aceste clişee fotografice, păstrând vie speranţa că, într-o zi ele vor constitui probe agravante în procese pentru crime de război.

Volumul este bogat în imagini, explicaţii şi informaţii inedite, e tulburător şi în acelaşi timp palpitant ca un film de acţiune. Stilul autorului Benito Bermejo este unul deopotrivă emoţionant şi precis, împletind acurateţea faptului istoric cu empatia faţă de miile de victime. Mauthausen e doar un episod din serialul reprezentat de iadul lagărelor de muncă şi – de fapt – de exterminare naziste.

Nu e de mirare că întreaga poveste a inspirat o creaţie cinematografică. Din nefericire, şi de acesată dată, viaţa a bătut filmul, realitatea a depăşit forţa, imaginaţia şi creativitatea ficţiunii.

În Casele regale, rufele nu se prea spală în familie

(„Scandaluri regale. Poveşti şocante despre regi, regine, ţari, papi şi împăraţi” de Michael Farquhar, Editura Corint, 2019)

scandaluri_regale_01

Nu întotdeauna înălţimea rangului social vine la pachet cu o conduită morală exemplară. De-a lungul istoriei, cea mai înaltă demnitate în stat, nu i-a împiedicat pe ceu aflaţi vremelnic în această postură să-şi facă de cap. Fie că vorbim de patimi incontrolabile, uri şi răzbunări pe rude de sânge sau de-a dreptul sminteli, regi, regine, împăraţi, împărătese au dovedit că până la urma sunt mai ales oameni.

Cartea lui Michael Farquhar şi apărută în colecţia Istorie a Editurii Corint, este o culegere de întâmplări insolite cu protagonişti celebri, fapte ce acoperă secole de istorie şi întreg globul pământesc. Scrisă cu umor, caldă înţelegere şi prospeţime, „Scandaluri regale” se citeşte ca un roman de aventuri, având câteva ceva din toate genurile la modă: film de acţiune, parodie, comedie romantică, documentar, foileton istoric.

Eroii acestui serial fabulos sunt reprezenţii Caselor regale britanice sau spaniole, Papi şi Ţari, împăraţi romani sau eroi legendari precum Napoleon Bonaparte. Mânaţi de orgolii, dorinţa de a avea puteri depline, de a controla mulţimi dar şi spirite, de a supune, toţi aceştia şi-au probat pe rând lipsa de scrupule, slăbiciunile şi nu de puţine ori imoralitatea. Fiţi deschişi! E foarte posibil ca în urma parcurgerii paginilor acestei cărţi, multe din figurile admirabile ale istoriei universale să iasă cam şifonate.

Scris într-un ritm trepidant, cu o viziune eliberată de prejudecăţi şi straturile de propagandă care s-au aşezat pe parcursul timpului odată cu praful de pe cronici, volumul de faţă ridică vălul de pe chipul nu de puţine ori hâd al celui menit să conducă destinul naţiunilor. Rezultă un panopticum când grotesc când absurd, un bâlci vesel, dinamic cu accente horror.

Lecţia care ni se propune este aceea a moravurilor care în chip esenţial nu se modifică, a atitudinii adesea pasive a maselor în faţa exceselor celor puternici şi, desigur, a finalurilor adesea ridicole ale unor personaje privite în registrul excepţionalului. Lumea lor e şi lumea noastră, a celor de astăzi, care adesea asistăm uneori indignaţi, alteori perplecşi sau pur şi simplu indiferenţi la declinul moral şi uman al şefilor de state. Tentaţiile sunt mari, ispitele sunt din ce în ce mai agresive iar caracterele din ce în ce mai slabe.

„Scandaluri regale” – o enciclopedie a gesturilor de culise care au determinat ieşirile la rampă pripite, caraghioase sau chiar sângeroase şi eşecurile majore pe care actorii distribuiţi în rolurile principale le-au provocat. De citit, de luat aminte şi de dat mai departe. Cu siguranţă, va urma.