Aici nu plânge nimeni!

(„Pentru binele tău” de Pier Lorenzo Pisano, regia Zoltan Balazs, Teatrul Odeon, Bucureşti)

0

Orice întoarcere presupune o renunţare. Pentru câteva zile, un fiu se întoarce acasă. O face lucid, conştient, fără anestezie. Dar curând se va dovedi că asistăm de fapt, la o imposibilă întoarcere. Mama, Tata, Fratele, Unchiul şi Bunica sunt tot atâtea simboluri ale comunicării precare, formale, umbre ale unui trecut ce refuză să se cicatrizeze.

Textul italianului Pier Lorenzo Pisano este un tip de recitativ cumplit pe tema singurătăţii „printre ai tăi”, o fascinantă aventură pe insula catastrofei, a intoleranţei şi a ireparabilului, un eseu dramatic despre irepresibila şi, în egală măsură, zadarnica revoltă.

Zoltan Balazs nu avea cum să rateze un asemenea pretext de spectacol. Regizorul ne propune un experiment în bună măsură parateatral, foarte expresionist, sincretic. E vorba, (ca şi în cazul excepţionalului „Gardenia” semnat de acelaşi regizor pe aceeaşi scenă de la Odeon) de o abordare artistică atipică, comentabilă dar viabilă. Ne situăm undeva între realism magic şi fior mitologic, o simbolistică acută, primordială, o evanghelie a imposibilei şi dureroasei ne-iubiri, un univers în care cuvintele ascund adevărul şi amplifică încrâncenarea, o tulburătoare solitudine, o spectaculoasă, deşi calmă, împlinire a nefericirii.

Metamorfoza decorului (felicitări Constantin Ciubotariu!), cromatica specială a costumelor (imaginate inspirat de Andrada Chiriac) ca şi viziunea asupra personajelor sugerează un spaţiu de frontieră, un purgatoriu al zbaterilor lăuntrice. Trecutul e încă prezent iar viitorul e tragicamente previzibil.

1

O arcă, o corabie cu ancora la purtător, care nu va supravieţui potopului. Pentru simplul motiv că furtuna nu este ceva exterior protagoniştilor naufragiaţi în propriile amintiri. Unchiul/Necunoscutul este un fel de spectru al unei paternităţi absente sau deficitare. Niciun porumbel nu va anunţa pacea şi seninul. Acasă, acolo unde „nu plânge nimeni”, catargul corabiei rătăcitoare va rămâne înfipt în mijlocul mesei, asemenea unui pumnal. Cina în familie e un priveghi, cel mai activ memento mori.

Fiecare actor din distribuţie este perfect asumat, coerent, concentrat, incandescent (evident, cele mai vizibil elaborate sunt personajele interpretate de Silvian Vâlcu, Paula Niculiţă, Cătălina Mustaţă, Ediard Trifa şi Simona Popescu). Împreună cu Ioan Batinaş şi Cezar Antal, aceştia developează sugestiv fiecare moment şi menţin o tensiune valoroasă pe tot parcursul spectacolului, ceea ce este în sine o performanţă absolut remarcabilă.

Să ne înţelegem, „Pentru binele tău” nu este un spectacol de teatru comod, la îndemână, general prizabil. Dimpotrivă. E solicitant, pe alocuri excesiv, extravagant, nu pentru „marele public”. Cei care sunt mai inerţioşi, care văd în teatru mai curând divertismentul decât mesajul creativ, personal, adesea egoist al concepţiei regizorale, se vor simţi într-o postură mai mult sau mai puţin inadecvată. Însă, cei care vor alege să mizeze pe propunerea lui Zoltan Balazs, să păşească liber de prejudecăţi şi temerar în acest univers deopotrivă vizual, acustic şi ideatic insolit, vor trăi o experienţă memorabilă. Cred că atât spectatorii cât şi profesioniştii teatrului au nevoie de asemenea „praguri”, încercări, provocări, care nu sunt – în fond – decât alte trasee către aceeaşi destinaţie finală: emoţie, empatie, dialog. Poate nefiind plasaţi pe pământul bătătorit al genului (comic, parodic, realist sau dramatic) şi al mijloacelor consacrate, ne va fi mai uşor să ne restartăm.

Indubitabil, mai apoi vom reveni la „ale noastre”, dar şocul ieşirii din normă – fie el şi ocazional – poate echivala cu o veritabilă terapie.

Reclame

(Ne)frica de două

(“Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, regia Peter Kerek, Teatrul Odeon, Bucureşti)

0.jpg

Straniu – acesta este primul cuvânt care mi-a venit în minte după vizionarea spectacolului gândit de regizorul Peter Kerek. Straniu în sensul de surprinzător, neaşteptat. Pe urmă mi-am amintit că toate spectacolele lui Peter sunt aşa, ca un mare semn de exclamare. Semnul mirării, aşa i se mai spune, nu? Aşadar, o variantă de toată uimirea, dar nu o bazaconie.

Ne obişnuisem cu ideea că “Slugă la doi stăpâni” e o comedie alertă, actorul din rolul titular trebuie să aibă şi talent comic şi aptitudini acrobatice, să întruchipeze un şarlatan pe cât de ubicuu tot pe atât de simpatic. Celebrul Giorgio Strehler a ştiut cel mai bine să orchestreze această explozie de energie, gaguri, suspans şi spirit pozitiv. Al său Arlechino, Ferruccio Soleri a devenit în timp – şi prin longevitate – prototipul, modelul, emblema, “comme il faut”-ul. Aşa că ne aşezăm – deja relaxaţi – în scaune şi aşteptăm ca haiosul Pavel Bartoş să ne facă să râdem de să ne dăm de-a rostogolul. Şi aici vine surpriza.

1.jpg

Peter Kerek nu evadează din registrul comic dar foloseşte o reţetă foarte personală, mizează pe alt tip de teatralitate care se reflectă în efecte, în plasticitate, cromatică şi într-o tonalitate variată. Din acest punct de vedere, Iuliana Vîlsan (scenografie) şi Daniel  Klinger (light design) construiesc un univers bogat, rafinat, eficient. Fiecare costum e o operă de artă, fiecare opţiune de ecleraj anunţă un mini-show.

Piesa lui Goldoni reclamă un exerciţiu de virtuozitate actoricească şi – nu încape discuţie – Pavel Bartoş poate fi o opţiune indiferent de concepţia regizorală. Numai că dincolo de poante, farmec, talent, aici Pavel vine cu încă ceva: o valoroasă poziţionare la intersecţia între asumare a poveştii hilare, comice, “de râs” şi o abilă detaşare care împlineşte viziunea regizorului Peter Kerek printr-o condimentare cu absurd, bizar, misterios. Altfel spus, Pavel Bartoş este elementul de siguranţă al spectatorilor mai inerţioşi, el ne asigură în permanenţă că tot ce ştim despre Trufaldino rămâne valabil; el e garanţia că drumul – aparent accidentat – duce unde trebuie şi că, urmându-l, nu ne vom rătăci.

2

“Slugă la doi stăpâni” este o poveste despre lăcomie, instinct şi oportunism. Beatrice se travesteşte în fratele ei mort pentru a pune mâna pe banii promişi de Pantalone în cazul în care cel decedat s-ar fi căsătorit cu fiica sa, Clarice. Acelaşi Pantalone, n-ar vrea să-l scoată din cărţi pe fiul Doctorului, Silvio. Trufaldino – mereu flămând – e gata să îşi asume riscul de a sluji clandestin şi simultan la doi stăpâni (care se vor dovedi două stăpâne). Patima iubirii îl determină pe Florindo să călătorească incognito în căutarea iubitei sale, Beatrice. Toate personajele sunt unite printr-un lanţ de interese (vezi şi foto 2).

Bani, iubire, mâncare – toate cât mai pe săturate. Nu întâmplător, Trufaldino halucinează imaginându-şi un desfrâu culinar cu felurile de mâncare pe post de tinere, irezistibile mirese. Peter Kerek a inventat un cadru sumbru, obscur, a mizat pe tensiune, pe apariţii în spot de lumină. Elementul principal de décor este o scară în cruce (cu trepte pe toate laturile), simbol polisemantic cel mai puternic: catafalc sau soclu, mărire-decădere, podium sau trapă. Dar asta nu înseamnă – oricât ar părea de paradoxal – că spectacolul nu are candoare. Ba chiar, tot timpul mă gândeam că – la limită – poate fi şi un spectacol pentru copii (cred că de la “greierele” Nicoletei Lefter mi-a venit).

3

Câte ceva trebuie spus şi despre imbatabila garnitură feminină care îl înconjoară pe Pavel Bartoş, toate la fel de talentate şi mereu surprinzătoare. Şi aici mă refer atât la starurile Dorina Lazăr, Irina Mazanitis sau Rodica Mandache, cât şi la Nicoleta Lefter, Paula Niculiţă, Ruxandra Maniu, Alina Berzunţeanu, Elvira Deatcu, Diana Gheorghian. De altfel, cred că am mai spus, Teatrul Odeon are angajate cele mai versatile actriţe din Bucureşti. Şi datorită lor repertoriul acestei instituţii este atât de variat.

Peter Kerek nu a pus în scenă în primul rând o comedie, ci s-a lăsat stimulat de dedesubturile, de atmosfera unui text ultracunoscut. A ieşit din maniera clasică, corectă, sigură şi a abordat curajos scenariul dramatic. A făcut acestea neuitând nicio clipă dimensiunea comică a capodoperei goldoniene. S-a plasat în spaţiul dintre spectacol şi firesc, cele două dimensiuni ale teatrului (şi ale vieţii). Îndrăznesc să cred că nu a greşit.

(Foto Adrian Bulboacă)

 

 

Fortuna Imperatix Mundi

(„Peer Gynt” de Edvard Grieg & “Carmina Burana” de Carl Orff, coregrafia Davide Bombana, Opera Naţională Bucureşti)

0

 

Foarte curajos şi izbutit acest spectacol coupe căruia i s-a găsit un liant tematic valoros, major: omul şi destinul, omul în relaţie cu natura, fiinţa umană văzută asemenea unui câmp de luptă între raţiune şi simţire, instinctiv şi spiritual. Şi deasupra tuturor acestora, Norocul, Fortuna, care ajunge să împartă lumea în vremelnici eroi şi victime demne de compătimire.

Prima parte stă sub semnul poeziei. „Peer Gynt” este o epopee în versuri, o simfonie a destinului învăluită în lirism, o fabuloasă feerie marcată în egală măsură de fiorul eroismului şi de aura melancoliei. Această permanentă trecere de la nostalgia calmă, împăcata duioşie, la profilul legendar, mitic, simbolic, războinic al celebrului Peer Gynt, este convingător interpretată de Ion Caramitru. Acesta detectează tipul de muzicalitate al versurilor lui Ibsen, alternează impresionant ritmurile, „descrie” plastic atmosfera şi, împreună cu orchestra condusă magistral de Tiberiu Soare, se recompun aproape cinematografic inspirator nu numai profilul unei erou puternic, ci şi tensiunea unui destin emblematic. Emoţionantă soprana Veronica Anuşca, interpreta Cântecului lui Solveig, cea care izbuteşte o adevărată bijuterie artistică.

1

Singurul inconvenient dar care cred şi sper că se va corecta pe măsură ce spectacolul se va roda, este că pe anumite porţiuni muzica acoperă vocea actorului şi cu toată lavaliera nu se înţelege mai nimic. Mă refer mai ales la Prima Suită op 46 Imagini de dimineaţă.

De la un aventurier visător la o meditaţie pe tema condiţiei tragice a omului. Oratoriu, cantată scenică, operă, „Carmina Burana” este una dintre cele mai puternice, solicitante şi provocatoare creaţii lirice ale epocii moderne. O suită de tablouri ce ne prezintă – iată – nivelul incontestabil competitiv al corpului de balet al Operei bucureştene, ca şi valoarea strălucită a corului pregătit de Daniel Jinga. Emoţie, grandoare, just echilibru în dialog cu orchestra dovedesc şi excepţionalii solişti Valentin Racoveanu, Iordache Basalic şi aceeaşi minunată Veronica Anuşca.

2

Davide Bombana ne propune o coregrafie robustă şi seducătoare în care se decupează expresiv fiecare gest şi, în acelaşi timp, ni se oferă imagini memorabile de grup în care scenografia şi light designul imaginate de Mario de Carlo întregesc şi împlinesc forţa sugestivă. Ritmul tăios, dominat de percuţie este dublat de mişcări frânte, lovituri, un desen în unghiuri drepte extrem de percutant.

Aplauze merită – ca de fiecare dată – dirijorul Tiberiu Soare, un adevărat magician la pupitrul Orchestrei Operei, carismatic şi precis.

În concluzie, cea mai recentă premieră a primei scene lirice de la noi este o producţie must see, captivantă şi tulburătoare.

Dragostea – a doua naştere, prima moarte

(„Zadarnicele chinuri ale dragostei” de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, Bucureşti)

1.JPG

Regele Navarrei şi cei trei amici ai lui fac un legământ de castitate, abstinenţă, renunţare la plăceri precum mâncarea, somnul, trândăvia. Vreme de trei ani, aceştia ar urma să se dedice spiritului. Femeile vor avea interzis în cetate. Sigur că lucrurile ies pe dos. „Zadarnicele chinuri ale dragostei” este o comedie, dar e şi o farsă, şi o feerie care prefigurează mult mai celebra piesă „Visul unei nopţi de vară”. În orice caz, acest text se dovedeşte a fi un fertil material de lucru pentru regizorul Andrei Şerban şi echipa sa de la Bulandra.

Această poveste aparent caraghioasă, care nu are nici aura nici aerul grav al capodoperelor shakesperiene cu care publicul este mai obişnuit, reuşeşte să surprindă, dezvăluindu-şi până la final consistenţa, personalitatea şi bogăţia de sensuri şi teme. Cel mai tulburător subiect de meditaţie este iubirea ca re-naştere şi poartă către cunoaştere. Cei patru băieţi – naivi, suficienţi, instinctivi, dar nu diabolici – întâlnesc Celălaltul, opusul, alteritatea. Faţă în faţă cu aceste extraterestre (în sensul că venite din afara pământului natal al Navarrei, de peste graniţă) ei „se smintesc”, iar în cele din urmă ajung să înţeleagă rosturi, aleg să îşi urmeze inima, îşi asumă slăbiciunile, se metamorfozează, se autocunosc, se maturizează. Dragostea, îndrăgostirea reprezintă pentru ei un experiment existenţial unic, şocant, revelator, o ieşire din sine prin intrarea în trup – o naştere dar şi o moarte. Nu întâmplător, la final, toţi protagoniştii sunt desculţi (contact nemijlocit cu pământul, cu rădăcinile) şi în doliu. Nimic nu va mai fi la fel.

2.JPG

Dincolo de creativitatea seducătoare, de construcţia robustă, de energia contaminantă, montarea lui Andrei Şerban reuşeşte performanţa de a doza valoros amestecul spectaculos de umor, dramatism, lirism, ludic. Comicul e buf dar emoţia e veritabilă. Întregul spectacol, atât de natural, de colorat, de animat e traversat de fiorul implacabil al sfârşitului. Undeva, la arlechin, invizibilă deocamdată, se amuză şi aşteaptă răbdătoare, Moartea cea egalizatoare.

Şi de această dată, distribuţia este una ireproşabilă. Fiecare monolog e o lecţie de măiestrie, de abilitate, de înţelegere. Personal, rămân cu imaginea lui Cătălin Babliuc – un Arlechino liber, dezarmant de sincer, magnetic, înţelept născut nu făcut, haios şi expresiv, vital şi încrezător în sine, Tărtăcuţă iubind lumea şi ignorând-o simultan, asemenea lui Yorick, cel din copilăria lui Hamlet. Apoi, desigur, Şerban Pavlu, un actor la care mereu rămâne ceva de descoperit, într-o partitură interpretată cu farmec, coerenţă şi siguranţă. Memorabilă scena cu un Berowne, ispitit de demonul iubirii (şi de cel al poeziei), angoasat, contorsionat de neputinţă sub copacul desfrunzit, ca într-o Ghetsimani păgână, implorând dezlegarea din blestem, ieşirea din suspans.

Aş remarca scenografia semnată de Octavian Neculai în care elementul principal cu evidentă forţă simbolică este copacul, imaginat asemenea unei tichii de saltimbanc, arbore al cunoaşterii, recunoaşterii, camuflării, cel dintâi şi cel de pe urmă martor, tribună, refugiu.

3.JPG

În calitatea sa dublă, de regizor asociat şi de autoare a încă unei adaptări libere, Daniela Dima reuşeşte o complexă negociere între trecut şi prezent. Povestea „se scrie” pe măsură ce dă examenul rostirii. Cuvintele scrise cu secole în urmă nu doar îmbracă haina actualităţii, ci întrupează firescul, noima generalului valabil, eternului uman. Daniela Dima trebuie felicitată şi pentru că demonstrează un incontestabil univers cultural, cunoaştere antropologică dar şi un eficient simţ scenic.

„Zadarnicele chinuri ale dragostei” e un spectacol foarte fresh, reconfortant, un  cuceritor divertisment dar şi o fabulos orchestrată diversiune. E măgulitor dar provocator, tezist şi în acelaşi timp subversiv, interoghează, explorează teatrul omagiind, de fapt, viaţa.

Era nevoie de curajul, nebunia şi hrănitoarea curiozitate ale lui Andrei Şerban pentru ca toate acestea să ajungă – în această formă/formulă – la noi. Un spectacol care anulează cortina şi ne redă nouă înşine.

Imaginea lui Don Adriano de Armado (Constantin Dogioiu) cu maşina de tuns iarba, desţelenind, arând, are ceva din calma rutină cu care omuleţul Gopo înconjura rotundul glob pământesc, din împăcata solitudine a lui Adam – primul bărbat care a călcat pe Pământ dar şi din fragilitatea asumată a lui Neil, primul bărbat care a păşit pe Lună.

(Foto: Mihaela Marin)

 

Zidul

(„Lecţia” de Eugene Ionesco, regia Radu Iacoban, Teatrul Mic, Bucureşti)

1.jpg

În fond, dacă stăm bine să ne gândim, întregul proces pedagogic – toate bunele intenţii fiind incluse – este unul deopotrivă absurd şi ridicol, când nu de-a dreptul monstruos. Transferul de cunoştinţe de la un individ la altul se face adesea pe un teren arid şi chiar ostil. Cei doi nu comunică în chip firesc, veritabil, substanţial, tot „dialogul” e formal, schematic, şi aceasta mai ales deoarece nu e guvernat de admiraţie, ci e ghidat de interes.

Eugene Ionesco vede într-o cheie paroxistică această relaţie între profesor şi discipol, o luptă pentru putere, un trafic de influenţă, un permanent şantaj. Iniţial, Eleva este naivă, deschisă, plină de solicitudine, entuziastă, încrezătoare, pentru ca, la final, pe măsură ce „lecţia” capătă accente nevralgice şi se îndreaptă către o criză cu consecinţe incalculabile, personalitatea tinerei să fie anihilată, aceasta fiind transformată într-o o anonimă, o cantitate ce se adaugă la cifra celor deja „îmblânzite”, adică de-sufleţite, spirite ucise, transformate în depozite pentru mesaje gata ambalate, pentru propagandă.

2.jpg

Eleva pregătită să obţină atestatul în vederea „doctoratului total eşuează”. Va rămâne o simplă cărămidă în zidul ce desparte creativitatea, originalitatea, prospeţimea de ideologia obligatorie, sofismele, teoriile periculoase. Trăim într-o lume în care orice idee poate duce la genocid, atunci când e abil manevrată de indivizi egoişti, meschini, suficienţi, malefici, paranoici.

Radu Iacoban dă spaţiu de manifestare textului ionescian, deci, implicit, actorilor. Exploatând discret dar percutant resursele comice, regizorul mizează pe ritmul, muzicalitatea şi tensiunea partiturii dramatice. Asistăm la  spectacolul mai curând agreabil, relaxant, al acumulărilor de energie.

Liliana Pană în Marie reprezintă duhul contradictoriu al casei, contrapunctul misterios, tenebros, sinistru al acestui triunghi format din personalităţi ce îşi forţează, îşi provoacă limitele şi îşi recalibrează în permanenţă armele. Silvana Mihai gestionează valoros trecerea de la naivitatea uşor tembelă din primele minute la disperarea şi abandonul final, practic prăbuşirea în cenuşiul asfixiant al rutinei sinonimă cu ratarea. Dinţii dor pentru că sunt „daţi la pila” agresivei „dictaturi” a profesorului hotărât să se impună. În aceste condiţii, simpla rostire apăsat a cuvântului „cuţit” a şi înfăptuit crima. Cristi Iacob este adevăratul magician al spectacolului; un elf care „păcăleşte”, variază, surprinde, jonglează abil cu tonurile şi mimica, un adevărat galop de energie. Şi – culmea, sau nu – Profesorul lui Iacob rămâne un tip mai degrabă simpatic.

3.jpg

Sugestivă este şi scenografia imaginată de Cezarina Iulia Popescu, în care joacă foarte bine spaţiile cu dublă trecere: peretele-tablă, uşa-fereastră, dar şi piesa de rezistenţă: statuia morţii „elocvente”.

Dincolo de viziunea asumată teatral prin valorificarea resurselor universului dramatic în care tragicul şi absurdul se întrepătrund, „Lecţia” lui Radu Iacoban, proiectează o lumină prietenoasă, amicală către o temă majoră şi acută – Ce tip de renunţare presupune raportul între elev şi magister? Cât de vulnerabili suntem în faţa celor care se consideră hipercalificaţi să ne (uni)direcţioneze destinul profesional şi uman? Azi, când atestatele se cumpără, cum alegem ce vrem să fim: exponenţii unei atitudini care zideşte sau, dimpotrivă, „just another brick in the wall”?

Iubirea – supremul act de eroism

(„Tosca” de Giacomo Puccini, regia Mario De Carlo, Opera Naţională Bucureşti)

1.jpg

14 ianuarie 1900. Început de an şi început de secol. La Roma, Hariclea Darclee făcea cunoştinţă lumii, melomanilor, publicului activ şi exigent prezent în sala Teatrului Constanzi, cu Tosca – o eroină excepţională dublată de o partitură fenomen.

Puccini văzuse textul dramaturgului Victorien Sardou în interpretarea unicei tragediene Sarah Bernhardt. Personalitatea acestei artiste, talentul, inegalabila forţă de transfigurare l-au determinat să compună muzica pe care istoria dramatică de iubire dintre Floria Tosca şi Mario Cavaradossi să se împlinească şi să strălucească.

Viziunea compozitorului se centrează pe triunghiul protagoniştilor – diva muzicii de operă, pasionala Floria Tosca, tânărul şi talentatul pictor şi însufleţitul patriot Mario Cavaradossi şi Scarpia, un înalt şi zelos funcţionar al statului, vicios exponent al puterii, obişnuit să nu fie tratat cu refuz sau insubordonare. Trei eroi pătimaşi, trei caractere puternice şi, în fond, trei manifestări ale personalităţii umane în ce are ea mai vital, mai vibrant, mai incisiv şi mai carismatic. Toţi trei vor muri, urmând să-şi continue confruntarea la Marea Judecată.

2.jpg

Indubitabil, Puccini, sedus de forţa dramatică a poveştii, a ţinut să marcheze şi să valorifice suspansul, tensiunea şi a alternat accentele moderne, veriste (desprinderea de tradiţia verdiană, o desprindere însă mult mai evidentă în „Boema”) cu efectele scenice, loviturile de teatru ce amintesc de tragedia antică sau universul shakesperian. O lume în care totul se plăteşte cu sânge, sacrificiul nu se lasă aşteptat şi moartea – deşi implacabilă – nu reprezintă finalul absolut.

Din acest punct de vedere, spectacolul imaginat de Mario De Carlo reprezintă o transpunere onestă a libretului şi a partiturii. Cele două incontestabile elemente de forţă sunt emoţia, forţa fragilităţii întruchipate de seducătoarea personalitate a Iuliei Isaev în Tosca (o soprană titrată, cu experienţă la cel mai înalt nivel care – iată – începe să conteze) şi aplombul, galopul de energie pe care îl izbuteşte orchestra Operei bucureştene sub bagheta carismaticului dirijor italian Alberto Veronesi.

3

Concepţia regizorală – dublată de cea scenografică, semnată de acelaşi Mario De Carlo – este una unitară, discretă dar eficientă, care poate nu surprinde, nu şochează, nu propune soluţii revoluţionare sau atipice, dar cu siguranţă include şi asumă sinteza între melodramă şi tragedie eroică.

„Tosca” e o piatră de încercare pentru orice instituţie lirică din lume. Revenirea capodoperei lui Puccini în repertoriul Operei din Bucureşti este – din orice direcţie am privi-o – un act de curaj. E totodată un bun prilej pentru a măsura calibrul, nivelul, valoarea acestei venerabile scene (şi aici includ desigur corul, orchestra, soliştii ş.a.m.d.)

Tosca este opera de care aveam nevoie”, mărturisea Giacomo Puccini înainte de premiera mondială de acum mai bine de un veac. Parafrazându-l pe marele compozitor, aş subscrie şi eu cu acelaşi entuziasm: era nevoie de „Tosca” la ONB. Sunt convinsă că publicul, care o aştepta cu nerăbdare, o va primi cu bucurie şi generozitate.

 

Am simţit că a venit primăvara

(„Under(re)Construction” de Marco Tesei, regia Alex Teodorescu, Teatrul Naţional „Marin Sorescu, Craiova)

1

Un şoc, o rupere de ritm echivalentă cu o sfâşiere. Şi brusc, întreaga ta fiinţă rămâne blocată într-o intersecţie. „Încotro?” devine la fel de important ca „De unde?” Elisabeta e o femeie matură, o fiinţă fragilă, rătăcită, victimă a unei amnezii temporare, tratată de medicul psihiatru Gianni Cusich, alături de care se află în plin proces de recuperare.

Întrebarea de la care a pornit autorul Marco Tesei este: Şi dacă într-o zi, tot trecutul, amintirile, experienţa noastră de viaţă ar deveni inaccesibile, ca un memory stick criptat de o mână nevăzută? Am avea tăria, curajul şi resursele de inocenţă şi entuziasm pentru a o lua de la capăt? Cât din acumularea de speranţe, suferinţă şi împliniri rămâne stocat într-un fond inconştient, într-un soft latent, asemenea unei veritabile dar nebănuite soluţii de back-up?

Elisabeta traversează senină un labirint fără puncte de reper pentru orientare rapidă, fără escale obligatorii, iar cea mai importantă resursă dar şi sursă de inspiraţie pentru ea este timpul. Pentru prima dată în viaţă, eroina noastră nu e presată de timp. Timpul e suspendat, i se îngăduie accesul la eternitate adică la prezentul continuu.

18042019115035.jpg

Un text bogat, ofertant, provocator, încărcat de simboluri şi străbătut de un fior oniric, de o fascinantă mistică a vitalităţii. O sursă de manifestare a creativităţii şi personalităţii tânărului absolvent de Regie, Alex Teodorescu.

Fără a distorsiona sau deturna mesajul dramaturgic, Alex a imaginat un univers dramatic, spectaculos şi sugestiv în care a valorificat echilibrat surprinzătoare resurse de comic, grotesc, burlesc, thriller, cinematografic, absurd. Potenţarea rolului celor doi mimi, magicieni, interpretaţi cu farmec de Marian Politic şi Eugen Titu conferă un plus de varietate în plan stilistic dar şi mister discursului regizoral. Polo şi Nius sunt doi atipici „infirmieri” pseudo-imaginari pe care se sprijină dubla revenire şi re-cablare a Elisabetei la realitatea obiectivă şi la cea subiectivă a propriei sensibilităţi. Ei sunt blândele unelte ale venirii în fire, ghizii supravieţuirii în ne-firesc, agenţi alegorici ai terapiei prin joc, picătura de ludic şi de candoare.

Mai puţin împlinite sunt personajele Cristina (Corina Druc) şi Gianni (Nicolae Vicol) – corecte, lizibile dar cam liniare, nu ar fi stricat un contrapunct care ar le-ar fi conferit şi un plus de dimensiune, de relief. O surpriză foarte plăcută Petronela Zurba în Sonia.

2

„Under(re)Construction” are incontestabil în Nataşa Raab (interpreta rolului principal) nu numai o garanţie a calibrului artistic, a profesionalismului şi rigorii, ci şi un veritabil înger păzitor. Variind abil şi valabil registrele, Nataşa Raab ne oferă tuturor o tulburătoare mostră de sinceritate, sensibilitate, emoţie şi poftă de joc. De altfel, întreaga structură stilistică a spectacolului se sprijină şi pe magnetica personalitate a acestei minunate actriţe.

Ar mai fi de remarcat forţa expresivă a scenografiei, plastica matur orchestrată a costumelor, recuzitei, grija pentru valoarea efectelor în plan vizual şi sonor. În concluzie, un debut convingător, stabil, puternic. Felicitări Facultăţii de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai pentru cei trei ani de studiu petrecuţi aici iată, cu folos, dar şi Naţionalului craiovean pentru deschiderea de a miza pe îndrăzneala, imaginaţia şi prospeţimea lui Alex Teodorescu, regizorul a cărui poveste abia începe. Ferice de el căci şi-a ales o profesie aflată mereu „under construction”.

Ca spectatori şi iubitori de teatru – profesionişti sau nu – avem mereu nevoie să re-simţim aerul tare, nepoluat, nepervertit al celor aflaţi încă aproape de linia de start. Debuturile lor temerare vor fi mereu tonice şi dătătoare de speranţă, asemenea primăverii care nu e niciodată la fel, sau cum însăşi Elisabeta spune în spectacol: “Am simţit că a venit primăvara! Nu m-am uitat la cer, nici la soare. Mi-am văzut florile din grădină. Culorile lor, prospeţimea lor şi ce parfuuuum … Culorile … culorile sunt foarte importante. Culorile sunt pline de semnificaţii, de simboluri …. de AMINTIRI! Uneori mă simt ca un cobai, mă simt în permanenţă sub observaţie. Mintea mi s-a înceţoşat, o ceaţă ca un nimic plin de emoţii … multe emoţii. Poate că ar trebui să învăţ cum să comunic emoţiile astea. Ca un mut care vorbeşte prin gesturi. Putem vorbi şi prin gesturi! Putem vorbi şi prin emoţii! Dacă putem … dacă vrem!”.