Cu Viorica prim-solistă, Sonata Lunii în eclipsă

thumbnail

Chinezii au ajuns pe Lună – un pas mic pentru ei, un mare sâc pentru restul; Dide sapă la temelia Jandarmeriei – fiecare manifestant are în raniţă pulanul; abia ieşiţi din ceaţa Zilei Culturii am intrat în eclipsa de Lună. Care a şi trecut.

Un vasluian asistat social a sunat la 112 şi a cerut să i se deszăpezească aleea din faţa casei, pentru că nu poate ajunge la magazin. Era o stare de primă necesitate şi extremă urgenţă. Nu zic ăştia la televizor să bem cel puţin 2l de lichide pe zi? Păi, tocmai se sfârşise ţuica – această apă vie donată de soacră, în urma unor negocieri cu făcăleţul din dotare – şi s-a gândit că e păcat să se spurce cu vin. Adică dacă magazinul are curajul să fie non stop, noi chiar aşa, nu mai avem inimă în noi?

Premieră cosmică: seminţele de bumbac trimise de chinezi pe Lună au încolţit! Sonda spaţială chineză Chang’e a făcut o aselenizare istorică, la începutul anului, şi a transmis prima imagine din partea nevăzută a Lunii. China a devenit astfel prima ţară din lume care a reuşit o asemenea performanţă. La bordul Sondei spaţiale se află seminţe de bumbac, rapiţă, cartofi, drojdie, gâscăriţă (n.r. plantă cu denumirea ştiinţifică Arabidopsis thaliana, înrudită cu muştarul) şi musculiţe de fructe Drosophila, cu scopul realizării de experienţe. Până la sfârşitul anului, China va înfiinţa pe Lună prima colonie de sclave Isaura care să lucreze pe plantaţia de bumbac. Cât priveşte restul de seminţe, Guvernul României personal îşi exprimă speranţa că în cel mai scurt timp vom putea vedea pe faţa întunecată a Lunii ce vedem azi la Piaţa Constituţiei: mici crocanţi învăluiţi în muştar selenar şi drosophile plutind fără număr deasupra butoaielor cu tulburel. „Felicitări Partidului Comunist Chinezesc!”, se spune în telegrama executivului român. „Strâns uniţii pe Calea Mă-sii şi a bumbacului vom devasta Luna!”

Rusia va înlocui legendarele sale pistoale sovietice Makarov cu o nouă armă capabilă să funcţioneze până la -70 de grade Celsius şi să penetreze o vestă antiglonţ de la 100 de metri, a anunţat vineri producătorul, citat de AFP. Aţi auţit, bă săracilor? Da, bă, voi ăia care de la 40% în sus vă arde stomacul şi aţi crescut numai cu vestă flauşată şi pufoaică de electrozi. Păi, Putin se ia de piept cu tigru, bă subnutriţilor, nu ca Dragnea care mai dă decât la peşte.

Ministrul Economiei, Niculae Bădălău, a confundat joi seară, la Antena 3, Consiliul Uniunii Europene cu Consiliul European, într-o încercare de a critica refuzul preşedintelui Klaus Iohannis de a accepta propunerile de miniştri. În cadrul aceleiaşi emisiuni, acesta a anunţat că industria de apărare românească va fabrica o nouă armă de asalt, de ultimă generaţie, în colaborare cu compania Beretta. Săriţi că trece Bădălău la asalt! Barosane, stai bre liniştit pe fotelu de pe prispă, ca un adevărat meloman ce eşti! Vine băieţii, cântă o manea de actualitate, bei şi mata un şpriţ… Şezi blând că doar nu dă Diaspora!

Mihai Cristian Dide, cel mai vocal protestatar Rezist, care aproape săptămânal intră în conflict cu Jandarmeria şi este amendat, şi-a depus dosarul de angajare la această instituţie. Dide spune că vrea să prezinte, astfel, care sunt criteriile de angajare la Jandarmerie. Aşa, rezistule, să ne înfiltrăm printre ei ca calcaru’ în maşina de spălat! Ceara lor de luceferi! Dacă eşti convingător şi te plac ăştia de la Antena 3 poate într-un an maxim doi ajungi Gigi Căciuleanu la Jandarmerie că n-ai văzut ce de mânjiţi cu talent de sus până jos sunt ăştia? În fiecare din ei zace un Eminescu care bea ceai la plastic şi se plimbă prin codru secular. Se ştie: Dide-i meserie!

Manualul de Limba şi Literatura Română de la clasa a IV-a conţine informaţii fără nicio bază ştiinţifică. Potrivit manualului, „în Munţii Bucegi, în preajma stâncilor Babele şi Sfinxul există o porţiune de un kilometru pătrat în care organismul nu oboseşte şi se înviorează brusc”. În acelaşi text se mai spune că „este probabil cea mai interesantă descoperire făcută vreodată în România”, fără a preciza însă nicio sursă. De asemenea, elevii mai pot citi că în credinţa populară aici „se manifestă un fenomen magnetic rar întâlnit, care are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman”. Ai auzit, nea Liviu? Lângă Babe tre’ să mergi. Ia să vezi că se înviorează brusc. Auzi? Să nu te sperii, bre!

Declaraţie uluitoare a premierului Viorica Dăncilă, aflată la Strasbourg. Premierul a declarat marţi seară, că prin refuzul său de numire a Liei Olguţa Vasilescu şi Mircea Drăghici ca miniştri în cabinet, Klaus Iohannis influenţează viaţa a 500 de milioane de cetăţeni europeni. Aşa e, tanti Viorica. Să nu te facă pe matale că odată chemi cetăţenii europeni la un miting spontan. Că ăştia sunt stătuţi, pentru 10 dolari umplu Piaţa Victoriei. Păi, la Ateneu ce a fost? Începutul sfârşitului, îţi spun eu. De acu’ încolo 5 luni noi suntem preşedintele la UE. Auzi, dacă îi chemi zi-le să vină în alb. Aşa o să ştie şi Jandarmeria că ăla în roşu cu schiurile sub picioare e Iohannis. Restu’ e români.

Televiziunea din China a decis să cenzureze urechile unui tânăr actor care a apărut în reality show-ul „I, actor”, întrucât acesta poartă cercei. În imaginile difuzate de televiziunea chineză, Jing Boran apare cu urechile cenzurate în zona în care are piercinguri. Asta nu nu e nimic. În România se manifestă tendinţa de a cenzura creierul celor care apar la tv (şi, după caz, şi al celor care îi privesc). Desigur, ne rămâne plăcerea de a le admira tichia de mărgăritar.

Un fenomen spectaculos a putut fi observat noaptea trecută pe cer în România. În noaptea de 20 spre 21 ianuarie, a avut loc aşa-numitul fenomen „SuperLuna sângerie a lupului”, o combinaţie între o eclipsă totală de Lună şi o SuperLună, vizibil în America de Nord şi de Sud, în anumite părţi din Europa şi puţine regiuni din Asia. Vestea bună e că Luna a ieşit din eclipsă odată ce a apărut soarele. Vestea şi mai bună e că PSD a ratat şansa de a da ordonanţa de amnistie şi graţiere. Pe eclipsă, ca hoţii.

Reclame

Conform ştirilor recente, Veorica-i preşedente

viorica-dancila

Un oştean de-al lui Ştefan cel Mare a devastat fondurile UE la păcănele; s-a înrăit lumea – hoţii fură de la poliţie; la Bucureşti a fost ce mai geroasă noapte. Se pregăteşte cea mai lungă; lu’ cine i-a adresat coroane de flori Viorica, fiindcă orice bulibaşă e un fel de Tusk cu excepţia că nu se spurcă la Dacie.

Un bărbat din Iaşi a fost condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare cu suspendare, pentru deturnare de fonduri europene, după ce a jucat la păcănele o parte din suma de peste 100 000 de lei primită printr-o finanţare europeană pentru a-şi deschide o afacere. Asta nu e deturnare de fonduri, asta este reinvestire. Deturnare a fost când ieşeanul nostru a cumpărat cu un sfert din sumă trei butoaie de rachiu (la ofertă, cu boască cu tot) pe care soacră-sa i le-a turnat în cap. Ceea ce a degenerat în dorinţa de a se dezoolcaliza făcând puţin sport la cârciuma din sat unde – datorită unor investiţii ale primăriei – se află şi două aparate de testare a norocului, impropriu şi jignitor numite „păcănele”, deoarece ele nu mai face pac-pac de când un interlop din Ruginoasa le-a devastat cu o ghioagă şi le-a trecut pe modul Avion.

Handbalista suedeză Louise Sand se retrage din activitatea sportivă pentru a-şi face operaţie de schimbare de sex. Uite asta e o problemă majoră, nu o rupere de ligamente vezi Cristina Neagu. Dragă Louise, felicitări pentru curaj! Acum când vei înjura pe teren „du-te în p…a mea” toată lumea va ştii că spui adevărul. Vezi că se poartă părul lung pe picioare. A, stai că asta e la femei.

Un român beat a strigat „Allah Akbar” într-o biserică din Italia, în timpul slujbei de Bobotează. El de fapt a vrut să strige ceva cu UIE dar l-a păcălit un tunisian că dacă întâi strigă de Allah îi creşte audienţa şi pe urmă poate să strige ce îl doare pe el.

Rudolf Varga, un rom înstărit din Gilău, autointitulat „Bulibaşa Ţiganilor”, devenit celebru după ce a reuşit să recupereze de la statul român 8 kilograme de aur confiscate de comunişti, a fost condus pe ultimul drum. Slujba a fost ţinută de Mitropolitul Ardealului, iar printre cei care au trimis coroane se numără şi Premierul Viorica Dăncilă. Nhoi, ca bulibăşie ieuropeană l-am hinvitat şî pă Juncheru. Am zis că făcem şi un Atăneu d’ăla numai să vine. Uischi ierea, porcu’ să prăjea, avea băieţii şî trei sacuri dă saminţe la rece. Da’ a zis duamna primă ministră că e vizita scurtă că mai trebe să merge şi la alte ateneuri. Aşa că ne-a făcut hatâru şi oroarea domnu’ Ciumuică de la Hantena care ne-a făcut de râs şi s-a jurat că ne dă pă canalu unde lucreşte el. Hai ştag remix.

Fenomen meteorologic extrem de rar, filmat la Buzău. Locuitorii comunei Smeeni au fost martorii unui spectacol impresionant: cerul a fost brăzdat de fulgere în timp ce ningea. Fulgerele au fost văzute până pe dealul Feleacului, unde un grup de clujeni s-au refugiat crezând că a început Untold.

Jaf în casa generalului MAI Toma Zaharia. Patru hoţi i-au spart sâmbătă după-amiază locuinţa din localitatea Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa, în timp ce generalul era la parastasul tatălui său. Adică aşa am ajuns? Să ne furăm dintre noi? Păi, mai, oameni buni, nu e tot din avutul obştesc? Să păţească ditamai generalul o asemenea aroganţă. Şi când? Acum când a ajuns la pensie şi domnu’ Năstase zgârâie blogu’ ca orice eminenţă cenuş(ti)e? Băăă, beneficiarilor de recurs compensatoriu, mergeţi la Dragnea dacă aveţi chef de numărat ouă. Deşi am auzit că stă bine cu colesterolul rău şi obişnuieşte numai de prepeliţă.

Peste 50 de persoane s-au înscris pentru a lua parte, la sfârşitul acestei săptămâni, în staţiunea Parâng, din Valea Jiului, la o tabără specială în care vor învăţa cum să construiască un iglu în care să se poată adăposti de gerul de afară, acţiunea fiind unică în ţară. RADET roagă bucureştenii din sectorul 3 să revină în apartamente. Caloriferele sunt amorţite dar încă e curent aşa că se pot încălzi la feon şi îşi pot întinde pielea de pe oase direct cu placa.

Mihai Trăistariu s-a retras din concursul Eurovision 2019, după ce timp de mai mulţi ani el a încercat să fie din nou reprezentantul României. Artistul a publicat un mesaj pe reţelele de socializare prin care a explicat motivul incredibil pentru care el a hotărât că nu mai vrea să interpreteze piesa «Baya» pe care o pregătise pentru concurs. Motivul pentru care el a renunţat la competiţie este organizarea şi obiectivitatea juraţilor şi a celor care se ocupă de selecţia naţională. Ni se retrage valorile, eroii face un pas în spatele scenei. Acest Rege al Octavelor, simbolul chiloţilor mulaţi, cel care nu s-a temut nici când ultimele fire de păr i-au părăsit scalpul, ne dă o lecţie de viaţă. Să vă fie ruşine, melomanilor! Rămâneţi cu Fuego şi cu Leşe care cântă din gât dar nu din inimă! Maicăle, hai, pentru noi fetele care te iubim, mai minte-ne o dată decât! Bagă un Tornero ca în vremurile bune!

În Capitală, meteorologii au înregistrat în noaptea de sâmbătă spre duminică cea mai scăzută temperatură din această iarnă, respectiv minus 15 grade Celsius, au precizat, pentru Mediafax, reprezentanţii Administraţiei Naţionale de Meteorologie. Lasă, bine ca cei care contează sunt la căldură, în Maldive, Costa Rica, Madagascar. Dar şi când o veni o primăvară…. sau cel târziu o vară caniculară…. cine intră la receee???

La ce foloseşte o Zi a Culturii Naţionale? Ieşirea din labirint

enescu

„Bărbăţia nu se cumpără din librărie”, vitupera de curând un controversat lider politic. Este chiar genul de afirmaţie care demonstrează că nu prea frecventează librăriile. Dacă ar fi făcut-o, ar fi aflat că în cărţi găseşti tot ce vrei: şi curaj şi fragilitate, şi izbânzi şi înfrângeri răvăşitoare, şi putere şi supunere. Cartea e miraculoasă pentru că – spunându-ne poveşti, ne conectează cu lumea, ne trezeşte curiozitatea, empatia, imaginaţia dar ne şi corectează, ne repoziţionează, ne împlineşte. Cât priveşte curajul, el nu se cumpără de nicăieri. Ca şi cinstea sau bunul simţ.

Prin Hotărâre de Guvern, la fiecare 15 ianuarie sărbătorim Ziua Culturii Naţionale. Şi anul acesta presupun că vor fi organizate evenimente, manifestări, cu atât mai mult cu cât în aceeaşi zi, în 1850, se năştea Mihai Eminescu („poetul nepereche”, „Luceafărul poeziei româneşti” etc.). Aşadar împuşcăm doi iepuri dintr-o singură apăsare pe trăgaci: şi cultura şi Eminescu. Se vor recita versuri (cu mai mult sau mai puţin talent şi convingere), se va vorbi de mari personalităţi culturale româneşti aka universale gen Enescu, Brâncuşi, Eliade, Cioran, Ionesco, se vor depune coroane de flori, se vor bifa acţiuni şi activităţi, vom demonstra că ne-am aflat în treabă, că „ne-am făcut datoria”.

Dincolo de festivismul din ce în ce mai anemic, mai artificial şi mai ineficient, dincolo de senzaţia de „obligatoriu”, oare de ce era nevoie de o zi anume pentru a celebra cultura naţională? Ce putem face într-o singură zi peentru a compensa restul de zile în care ne batem joc de valori, din ignoranţă, iresponsabilitate şi cinism?

Niciodată limba română nu a fost mai chinuită ca azi. Cei care ne vorbesc de la tribune (fie că e vorba de Parlament, Guvern, studiouri de televiziune sau situri „de socializare”) dau zi de zi dovadă că nu-şi cunosc, nu-şi iubesc şi nu-şi respectă limba maternă. Asta nu-i împiedică să citeze – cu profund elan patriotic – din clasici, năzuind să se clasicizeze ei înşişi. Nu sunt taxaţi, nu sunt corectaţi, dimpotrivă sunt trataţi cu zâmbetul pe buze, ridiculizaţi, cauţionaţi iar încet-încet greşelile lor devin normă (vezi „ca şi”, „decât”, „preşedenţie”, etc).

Statul român lasă în paragină Case Memoriale, monumente, pune umărul la demolarea unor clădiri de patrimoniu, investeşte în bâlciuri suburbane, cu mici, bere, muzici, tămbălău, dar pretinde că nu are bani pentru „Cuminţenia Pământului”. Ne-am grăbit să facem „şcoala altfel”, înainte de a ne mobiliza în jurul unor profesionişti veritabili care să îi redea şcolii statutul de şcoală pur şi simplu.

25a583f8803b7546a98f5f1554586692

Excedaţi de un prezent în continuă schimbare, părinţii şi bunicii nu le mai povestesc copiilor şi nepoţilor despre trecut, nu îi mai ajută să ştie că aparţin unei familii, unei comunităţi, şi că istoria umanităţii are grandoare, emoţie şi suspans şi e mult mai adevărată şi mai vie decât realitatea 3D a filmelor de animaţie pe care ei le văd la cinema mall-uri. Actorii ca şi poeţii fac breaking news numai când mor. Din sălile de spectacol nu lipsesc găleţile de popcorn iar la operă rochia de seară şi papionul sau cravata nu mai constituie de mult o exigenţă.

Trăim vremuri în care prostul gust, excesul, suficienţa nu mai deranjează. Tindem să ne obişnuim, învăţăm să face abstracţie, să nu punem la suflet şi încet+încet ajungem să ne complacem. Suntem conduşi de oameni care „se cinstesc” în Sala Tronului a Palatului Regal, care descoperă Ateneul Român numai în calitate de „locaţie de gală”, care ne umilesc zilnic obligându-ne să le fim martori şi comentatori. Ca şi cum pe lume nu ar fi nimic frumos, nimic sublim, nimic divin. Rătăcim tragic într-un labirint căruia încercăm să-i desenăm o hartă pentru a ne putea salva, pe noi şi adevărurile în care credem.

Cultura nu se sărbătoreşte la ordin sau prin decizie politică. De aceea 15 ianuarie e o altă formă de ipocrizie. Întâi de toate, deoarece cultura e ceva foarte intim şi delicat şi subiectiv şi presupune legătura ta cu zona de spiritualitate în care te-ai format şi pe care o admiri, către care aspiri, e reverenţa pe care fiecare dintre noi o face în faţa nelimitelor pe care oamenii valoroşi ai lumii le-au provocat traversând drumul aspru al cunoaşterii de sine. Cultura e maniera discretă dar sinceră în care ne raportăm la trecut şi ne proiectăm viitorul. Fiecare zi în care – fiind curajoşi, oneşti, competitivi, deschişi – ne apropiem mai mult de premianţii acestui neam şi ne îndepărtăm mai evident de „repetenţii” – lui ajunşi vremelnic ocupanţi ai „băncii de onoare” – este o zi câştigată şi onorată. Degeaba sunt proaspete florile de la picioarele statuilor dacă sufletul noastru, al celor de azi, deşi viu, e uscat şi rece. E mare adevăr în ce spunea cineva: cultura nu e altceva decât drumul către libertate.

Foto: Facebook Mihai ŞoraReading girl on a sofa, 1920, Isaac Israels

Teatrul paralel

1.jpg

(„Hamlet” de William Shakespeare, regia Dragoş Galgoţiu, Teatrul Odeon, Bucureşti)

Un zid de boxe audio de diferite mărimi; scaune ca în avion; lumini disco/bar de noapte/club; Amy (Winehouse) se unduieşte lascivo-grotesc în faţa unui bărbat tânăr despre care vom afla peste aproximativ 10 minute că e Hamlet (sau, mă rog, vorbeşte cu vorbele lui), dar până atunci rămânem captivi într-un soi de prolog în care Amy dansează, muzica sparge boxele şi Hamlet ne arată că e căzut adânc pe gânduri. Hotărât lucru, ceva e putred în Danemarca.

Dacă ne-am fi aflat în faţa unui examen de regie sau a unui debut regizoral, am mai fi putut înţelege (dar nu accepta) dorinţa semnatarului spectacolului de a fi altfel, înainte de a fi … cumva. Dar vorbim de Dragoş Galgoţiu, un regizor împlinit, un intelectual, un reper. Personal, nu îmi pot explica această (deloc rar întâlnită) pornire de a parazita (şi în cele din urmă a submina) textul cu tot felul de găselniţe, artificii, bazaconii. Ele nu fac decât să coaguleze într-un balast greu digerabil, inutil, ineficient în plan semantic şi chiar teatral. Un discurs paralel, artificial, sărac, stânjenitor.

2.jpg

Accept şi chiar aplaud temeritatea regizorilor ca şi refuzul lor de a se transforma în funcţionar al dramaturgului, dar dincolo de creativitate şi sincretism, teatrul este o artă dramatică. Spectacolul trebuie să poarte încărcătura unui mesaj coerent, a unei partituri dacă vreţi. Ori, se întâmplă – iată – ca propunerea dramaturgică să devină un simplu pretext pentru un eseu regizoral, o dizertaţie echivalentă cu o ieşire în culisele poveştii.

În cazul de faţă, avem o ilustraţie muzicală – Jim Morrison, Amy Winehouse şi alte simboluri duios halucinogene, – textul – mai curând spus decât transpus şi interpretat, tot felul de idei „altfel” (trupa de actori îşi face apariţia pe trotinete, se insinuează o posibilă relaţie erotică între Hamlet şi Laeretes şi chiar incestuoasă între acesta din urmă şi Ofelia, Rosencrantz şi Guildenstern formează un cuplu claunesc, hilar), costumele variază între death metal şi Belle Epoque, machiajul e acuzat, Polonius e senil (nu imposibil, nu e prima dată când vedem aşa ceva, numai că de această dată insuficient împlinit). Dacă dăm toate acestea şi alte flaşnete, pitici, femei cu barbă şi panglici deoparte, rămânem cu un sentiment amestecat de confuzie, amăgire (ca să nu spun păcăleală) şi zădărnicie.

3.jpg

Deşi sunt cel puţin trei actori tineri şi interesanţi pe scenă (Eduard Trifa, Ioana Bugarin, Vlad Bîrzanu), spectacolul nu are pic de prospeţine, energie, dinamism, dar nici adevăr, firesc, emoţie. Totul bălteşte într-un fel de complicitate semiasumată. Un exerciţiu cu public, de serviciu, să fie. Pentru spectatori este dezamăgitor. Cei care nu cunosc textul, nu înţeleg ce văd şi pesupun că regretă că muzica e întreruptă de tiradele shakesperiene. Cei care ştiu şi care – deloc abominabil – au aşteptări, încearcă pe rând sau simultan stări de iritare, plictis, disperare, jenă, revoltă.

Spectacolul demarează greu, trec minute bune până la prima replică. În schimb, celebrul monolog „A fi sau a nu fi”, dialogul Regina – Hamlet, uciderea lui Polonius, sinuciderea Ofeliei, revenirea lui Laertes sunt de-a dreptul expediate. De ce? De ce această senzaţie că textul mai mult încurcă decât să valorifice, să potenţeze? Shakespeare e nu numai „contemporanul nostru”, ci este şi foarte încăpător, are o bună capacitate de anduranţă în sensul că „suportă” excentricităţi regizorale, fantezii plastice, stilistice. Şi cu toate acestea, de unde această încăpăţânare de a face abstracţie de adevărul istoriei, al relaţiilor, de acurateţe în rostire şi chiar de tradiţie?

În Bucureşti, se joacă în acest moment cel puţin o variantă – excepţională – „Hamlet” (regia Victor Ioan Frunză). Nu am la dispoziţie o statistică pentru a spune cu certitudine că cei care vor cumpăra bilet la acest „Hamlet” au văzut şi celelalte vairiante din oraş, dar nici nu am dovezi că dimpotrivă. Cum de regizorii nu se gândesc că piaţa e deschisă şi e foarte posibil ca publicul să judece în cunoştinţă de cauză? Vă asigur că spectatorii pasionaţi văd mai multe spectacole decât „făcătorii” de teatru. Nu înseamnă că vin la spectacol cu prejudecăţi, ci vin informaţi, lucizi, şi în consecinţă au propriile exigenţe şi aşteptări. Nu ar strica să reflectăm.

(Fotografii de Nicu Ilfoveanu)

Fratele meu de sub ştreang

1.jpg

(„Pădurea spânzuraţilor”, după Liviu Rebreanu, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional I. L. Caragiale Bucureşti)

Cineva spunea că, într-o societate ideală, elevii ar veni însoţiţi de profesorii lor la acest spectacol inspirat de un roman ce se află de decenii bune în programa şcolară. Complicat. Asta ar presupune existenţa unei alte viziuni asupra educaţiei, a literaturii şi a teatrului, un alt tip de asumare a reponsabilităţii în dialogul social, comunitar, etc. etc. Noi am fost obişnuiţi că şcoala e locul în care înveţi pe de rost texte, concluzii ale altora, aberaţii de cele mai multe ori, ambalate ieftin şi livrate în limbaj de lemn sau de plastic. Passons…

Au trecut 100 de ani de la Primul Război Mondial, conflagraţia naţiunilor, a conştiinţelor patriotice. Radu Afrim reciteşte romanul „Pădurea spânzuraţilor” şi – ca orice spirit liber, ca orice om cultivat, informat şi „în alertă” – vede mai mult decât o poveste de conştiinţă. Găseşte liantul dureros, acut actual care ne poate transfera pe toţi în spatele liniilor inamice sau în prima linie a războiului nostru cu noi înşine. Şi astfel, povestea ofiţerului ardelean nevoit să lupte împotriva fraţilor săi de neam, se încarcă, se amplifică, se redimensionează; depăşeşte stadiul eroismului de propagandă, şi ajunge din zona faptelor de arme în zona faptelor de viaţă vs moarte.

În colaborare cu un scenograf în egală măsură creativ, insolit şi riguros (Cosmin Florea), Afrim ne invită într-o aventură artistică solicitantă, complexă, care se deschide pe mai multe planuri, un exerciţiu de sinceritate (atât cât permite teatrul), o emoţionantă mostră a lumii la 1900 şi o curajoasă translare către azi. Dedublarea personajului principal în Apostol (Alexandru Potocean) şi Conştiinţa (Marius Manole) este una din ideile-cheie, fertile pe care se construieşte fluent, dinamic şi spectaculos scurta istorie a maturizării şi morţii eroului lui Rebreanu.

2.jpg

Sala Mare, scena mare şi (deducem din context) obligatoriile lavaliere. În acest context, actorii sunt mai ales voci, glasuri, de foarte puţine ori (datorită proiecţiilor inspirat gândite în alb-negru) chipuri, expresii. Dar vocile inspiră, seduc şi reclamă complicitatea publicului. În general, vorbim de un spectacol la care mintea spectatorului nu zace. Suntem mitraliaţi cu teme de meditaţie. Ne aflăm în faţa unei montări care propune foarte mult, ne scurtcircuitează adesea, dar în orice caz mizează pe noi, contează pe noi, e o pledoarie pentru dialog (între epoci, între generaţii, între raţiune şi simţire).

Rămân vocile care pictează o lume. Natalia Călin (fenomenală, îţi umple sufletul, vocaţia simplităţii şi a clarităţii), Ciprian Nicula (fabulos echilibru între inocenţă şi rigoare, emoţie şi umor), Raluca Aprodu (icoana senin metafizică a iubirii devotate), Richard Bovnoczki (convingător, tulburător, exemplu de cinism, laşitate şi omenesc, prea omenesc), Istav Teglas (ca de obicei, plusul de nuanţă, pitoresc, esenţial, plasticitate, expresivitate), Ada Galeş (izbutit, fresh contrapunct). Marius Manole şi Alexandru Potocean reuşesc un aproape neverosimil exerciţiu de complementaritate, o halucinantă suspendare între Acum şi Atunci. În rostirea lor replicile au ceva din forţa remanentă a mesajelor benign subliminale, se deschid asemenea unor hublouri către un Ieri întunecat, mâlos, captiv şi explodează într-un Azi diform, bezmetic, impersonal.

Deşi tentaţia e mare – dovadă că se practică – mă abţin să „traduc” în plus spectacolul lui Radu Afrim. Nu mi se pare nici frumos, nici util, nici politicos. Am covingerea că sunt produse artistice pe care nu trebuie să le desfaci scenă cu scenă, imagine cu imagine (cu diabolica frenezie indusă cu care desfac infanţii cadourile de sub brad). Oricum ar fi prea subiectiv, deci meschin. Aş face spectacolului (dar şi mie) un deserviciu.

3.jpg

Mergeţi la „Pădurea spânzuraţilor”! Înarmaţi-vă cu răbdare şi – pe cât posibil – renunţaţi la prejudecăţi (oricum ar fi un ghid orb şi mai curând v-ar blura percepţia şi recepţia)! Acesta este genul de spectacol care se ia pe cont propriu şi se decontează individual. E puternic, original, asumat şi reclamă spectatori responsabili, cu fibră receptivă, cu apetenţă pentru mesaj încărcat de sens. „Pădurea spânzuraţilor” nu e doar teatru de vineri seara, unde mergem că nu e nimic la televizor, mergem să ne râdem şi că ne place Manole. E un demers cultural endoscopic, invaziv ca orice proiect tratat serios.

Încheiem un an festiv şi festivist în care nu am prea avut ce sărbători. Dar dacă ne-am acordat răgazul să ne punem câteva întrebări tot putem spune că am marcat cumva primul Centenar.  „Pădurea spânzuraţilor” este un asemenea prilej de răgaz, de ieşire din zgomot şi din fum.

Dincolo de revelaţia divinităţii, de redescoperirea iubirii ca valoare supremă, eternă a umanităţii, de împăcarea cu lumea şi cu sine, Apostol Bologa descoperă sub spânzurătoare încă ceva – că tot ce trece prin filtrul conştiinţei noastre e izbăvit de imposibil, gândul e însăşi fapta, nu suntem doar glodul râmelor, ci şi praf de stele, spirit şi viziune. Înainte de a-i înfăşura gâtul, cercul de sfoară al ştreangului poposeşte deasupra capului ca o aură. Apostol vesteşte ceva: sfârşitul inocenţei, începutul Adevărului. Poate nu întâmplător, pe aceste meleaguri, copiii joacă şi azi Spânzurătoarea.

Credit foto: Florin Ghioca

Deliciile istoriei. Linişte! Motor! Pasiune!

main_006A1669

(„Papagalul mut. Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat” de Nae Caranfil, regia Nae Caranfil, Teatrul Naţional I. L. Caragiale Bucureşti)

Într-un an programatic festivist, în care istoria e văzută obligatoriu ca o colecţie de acte de eroism şi măreţie, nici că se putea contrapunct artistic mai inspirat decât acest spectacol semnat de Nae Caranfil, o producţie carismatică, în fibra căreia găsim umor, ironie dar şi emoţie – tot ceea ce intră în alcătuirea fascinantei parabole a istoriei văzută din perspectiva posterităţii.

„Papagalul mut” este o caldă reverenţă în faţa micilor istorii, a poveştilor enigmatice, profund omeneşti, a intrigilor de alcov, budoar sau coridor, bâlciul vesel (cum altfel?) al întâmplărilor de culise, cele care dau dimensiune familiară, intimă evenimentelor importante ale civilizaţiei umane.

Spectacolul ne spune povestea palpitantă a doi indivizi ajunşi prin forţa împrejurărilor spioni la Curtea excentricei împărătese a Rusiei; unul – Douglas – pasionat de geologie, conferenţiar destul de prăfuit, fire mai degrabă comod-meditativ-melancolică, iar celălalt – Cavalerul D’Eon – un tânăr hotărât să ia totul de la viaţă, curajos până la inconştienţă, obligat de misiunea încredinţată lui de Regele Franţei să apeleze la un travesti care îl va face celebru.

2

Montarea lui Nae Caranfil are simplitatea, claritatea şi forţa cuceritoare ale unei partituri muzicale de geniu, un menuet în egală măsură robust şi tandru care oferă protagoniştilor multe prilejuri de virtuozitate şi manifestare a propriei creativităţi.

Te impresionează soluţiile, fluenţa scenelor, decupajul magistral, autoritatea profesională, fineţea, eleganţa, discreţia scenografiei (Dragoş Buhagiar, imperial) şi a eclerajului, incontestabila cunoaştere a universului istoric şi uman din care a fost împrumutată/decupată tema, un text surprinzător, bogat, inspirator, un simţ al construcţiei cu miez, substanţă, un simţ al măsurii, al ritmului şi al alternanţei. Nae Caranfil se dovedeşte un remarcabil compozitor, dirijor şi orchestrator, fără a fi invaziv, ci, dimpotrivă, un creator care caută complementarităţi, care imaginează şi împlineşte.

„Papagalul mut” e un spectacol cu doi prim-solişti – Claudiu Bleonţ şi Vlad Logigan – doi artişti deopotrivă interpreţi şi artizani, ziditori ce se utilizează la potenţial maxim (mijloace, expresie, încărcătură emoţională), două impresionante rezervoare de energie şi capacitate de transfigurare. Mozart şi Salieri (sau invers). Le stau alături, izbutind partituri memorabile Raluca Petra, Mihăiţă Calotă, Tomi Cristin, Magda Catone sau Miruna Biléi dar şi toţi ceilalţi membri ai distribuţiei care prin talent, rigoare şi devotament reuşesc să recompună o lume, un univers istoric şi cultural.

„Papagalul mut” este o producţie teatrală specială, gândită şi asumată de un artist prin excelenţă, o personalitate complexă, un spirit deschis şi luminos. Nae Caranfil ne invită într-o aventură reconfortantă, o fantezie liberă în care se împletesc miraculos tirania, sensibilitatea, suspansul, umorul, grotescul şi dragostea pentru frumos.

Totul e termină cu bine. Înainte de a se recufunda în muţenie, Papagalul Ţarinei cântă Haendel. Descântec pentru Femeia cu barbă din bâlciul copilăriei.

Fotografii din repetiţii de Florin Ghioca.

Veridict Crimă! Cu executare.

1.jpg

(„Şi din 10 n-a mai rămas niciunul” de Agatha Christie, regia Ricard Reguant, Teatrul Avangardia, Bucureşti)

În numele justiţiei implacabile, crimele comise – cu voie sau fără voie, intenţional, din neglijenţă sau slăbiciune – de personajele acestei dramatizări, vor fi dezvăluite şi amendate cu pedepsirea vinovaţilor. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, moarte pentru moarte.

Un roman celebru („10 negri mititei”), o intrigă de geniu (Agatha Christie), o variantă scenică (Ricard Reguant) lăudată de Agatha Christie Limited, un spectacol bine intenţionat dar parţial împlinit. Deja ştim că programul repertorial al Teatrului Avangardia nu presupune montări spectaculoase, viziuni regizorale inovatoare, o creativitate scenică explozivă etc. Această instituţie se bucură deja de aprecierea publicului deoarece propune texte cu box office, verificate în montări cu record de longevitate pe importante scene europene, texte atât de bine scrise încât s-ar putea „juca singure”, cum se spune în limbaj de specialitate.

2.jpg

De această dată însă, poate din cauza distribuţiei mai eterogene sau a timpului de lucru insuficient acordat repetiţiilor, rezultatul este unul rezonabil, prizabil dar departe de ce ar fi putut fi. Se simte nevoia unei construcţii regizorale mai ferme şi mai  inventive care să susţină şi să potenţeze ritmul şi suspansul acţiunii. Altminteri, totul e corect (în linii mari) dar strict narativ, ilustrativ. Sunt bine intuite dar insuficient împlinite momentele comice sau accentele thriller, dar rămânem în stadiul de schiţă, de intenţie.

În acest context, actorii – incontestabil, talentaţi – cu mai multă sau mai puţină experienţă, cu mai mult sau mai puţin farmec ori personalitate artistică – se adaptează cum pot ei mai bine şi îşi „recită” partiturile fără să se „complice”/implice peste măsură, la minima rezistenţă.

Să ne înţelegem. Ce vedem nu e rău, dar pare doar proiectul şi nu punerea în scenă robustă, asumată a celei mai cunoscute intrigi poliţiste din toate timpurile. Acţiunea se desfăşoară permanent pe o orizontală neutră, într-un registru minor şi incolor. Publicul apreciază însă onestitatea cu care sunt aduse la rampă personajele şi – evident – talentul Agathei Christie. Poate – totuşi – spectacolul e încă destul de crud şi va câştiga în timp consistenţă şi precizie. Sper din tot sufletul că despre asta este vorba.

Până atunci însă, dacă vreţi un thriller poliţist izbutit, captivant şi surprinzător vă sfătuiesc să vă cumpăraţi bilete tot la Avangardia, la spectacolul „Intriga”.

(Foto: Andrei Gindac)