Un emoţionant exerciţiu de admiraţie

(„Vivien Leigh: Ultima conferinţă de presă” de Marcy Lafferty, regia Liana Ceterchi, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

„Durerile noastre duc întotdeauna la sinceritate”, mărturisea celebra Vivien Leigh, eroina inspiratoare a producţiei de faţă. O viaţă tumultoasă, spectaculoasă, asumată şi o montare ce se constituie într-o veritabilă reverenţă în faţa unei cariere remarcabile. Vivien Leigh a fost o personalitate puternică, ambiţioasă, cu evidente orgolii dar şi recunoscute slăbiciuni, o artistă înnăscută care vreme de douăzeci de ani a făcut cuplu – în artă şi în viaţă – cu sir Lawrence Olivier.

O existenţă de roman ce stă astăzi la baza unui text profund în plan emoţional, o confesiune tulburătoare, o retrospectivă curajoasă a celor mai emblematice momente din cariera uneia dintre colosalele muze ale secolului trecut.

Sub inspirata coordonare a Lianei Ceterchi, Lamia Beligan surprinde cu intuiţie, farmec şi o bună variaţie a mijloacelor, acest seducător amestec de forţă şi sensibilitate. Pe parcursul a 90 de minute ne sunt livrate adevăruri fruste dar şi mostre de blazare, frustrare şi abandon. Pătrundem într-un univers uman fascinant ce ne trezeşte empatie, admiraţie şi compasiune.

Fără a-şi propune un act de fidelă imitaţie, Lamia Beligan se concentrează pe adevărul general valabil al personajului interpretat cu expresivitate, senzualitate şi fine accente comice. Actriţa Naţionalului bucureştean se dovedeşte un valoros medium prin intermediul căruia detectăm mecanismele, resorturile care au stat în spatele unui succes memorabil, chiar dacă nedrept, nemilos de scurt.

Boala, gelozia, lupta cu interesele unui Hollywood neschimbat până azi, frenezia gloriei, a popularităţii sunt tot atâtea elemente ce ajută la construirea unei eroine viabile, impresionante, speciale.

„Vivien Leigh: Ultima Conferinţă de presă” este un demers artistic şi monografic izbutit, un tur de forţă în bună măsură captivant, interesant, surprinzător, un reuşit portret dramatic al uneia dintre cele mai misterioase, magnetice figuri ale cinematografiei mondiale. O cuviincioasă dar curajoasă apropiere de cea care a fost Julieta dar şi Cleopatra sau Lady Macbeth. O incursiune în timp, în vremurile de glorie nebună în care se trăia cu patimă şi se iubea până la capăt.

Un tandru şi discret exerciţiu de admiraţie ce se cuvine aplaudat.

(Foto: Steluţa Popescu, Florin Ghioca şi Cătălin Eremia)

La Avangardia, Binele învinge

(„Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul” de Cata Munar și Ricard Reguant, regia Ricard Reguant, Teatrul Avangardia, Bucureşti)

Holmes. Sherlock Holmes, celebrul detectiv englez, carismatic şi cinic, este personajul principal al celei mai recente producţii a Teatrului Avangardia, care de puţin timp îşi desfăşoară activitatea în Sala Rapsodia de pe Lipscani.

Prin urmare, pe drumul anevoios şi periculos al descoperirii identităţii unui criminal în serie – nimeni altul decât Jack Spintecătorul -, nonconformistul Holmes, asistat de la fel de celebrul şi fidelul său amic, inspirator de deducţii logice Dr. Watson, coboară în Londra tenebroasă a nopţilor fără Lună, Londra cartierelor bântuite de personaje dubioase, Londra sufletelor rătăcite aflate la discreţia Răului.

Scenariul dramatic semnat de Cata Munar şi Ricard Reguant este insolit căci ne propune două elemente noi: un personaj feminin misterios şi ambiguu – Irene Adler, artistă, spioană, femeie fatală; dar şi o dimensiune în plus a tematicii: conflictul între aparenţă şi esenţă, dubla personalitate a fiinţei umane. Altfel spus, în fiecare dintre noi Raţiunea şi Instinctele se află într-o permanentă confruntare. Lupta între Bine şi Rău, dominarea propriilor demoni reprezintă o provocare pe care doar moartea o tranşează cu adevărat.

Aşadar, Sherlock Holmes este un tip tulburat, asaltat de coşmaruri în care se luptă cu Moriarty, alter ego-ul său. Această fascinantă dedublare va reclama prezenţa unui specialist, un terapeut pe măsură, nimeni altul decât Sigmund Freud.

Cunoaşterea şi abilitatea regizorului Ricard Reguant se probează şi de această dată. Spectacolul de la Avangardia are ritm, suspans, umor şi o valoroasă notă de candoare, de sinceritate. Un demers artistic, onest, decent, agreabil şi pentru toate vârstele şi gusturile.

Absolut remarcabilă reuşita lui Şerban Gomoi în Sherlock Holmes (un veritabil turnir pe care îl parcurge cu energie, versatilitate şi calitate artistică). La fel de lăudabile propunerile interpretative semnate de: Victor Bucur, Alexandru Conovaru şi Pavel Bârsan. Un proiect îndrăzneţ, bine legat şi îmbogăţit de muzica unui compozitor de top – Pep Sala.

Şi de această dată, la Avangardia, Binele (şi chiar Foarte Binele) a învins. Fiţi parte din victorie!

Din genunchi, cu ură

(„Bull” de Mike Bartlett, regia Silviu Debu, Teatrul Mic, Bucureşti)

A fi activ înseamnă a fi permanent în competiţie, nu atât cu tine însuţi cât cu ceilalţi. În acest context dur, presant, nemilos concepte precum „solidaritate”, „spirit de echipă”, „concurenţă loială” etc. devin simple mărturii ale superficialităţii, oportunismului şi imposturii. Teoretic, trăim pe planeta tuturor oportunităţilor şi suntem guvernaţi de zeul meritocraţiei. Practic, supravieţuim într-un mediu ostil, ipocrit şi amoral. Pentru a ne simţi mai în siguranţă s-au inventat ideologii egalitariste care au izbutit contraperformanţa de a ne sminti definitiv.

Textul lui Mike Bartlett, ireproşabil tradus de Ilinca Hărnuţ, ne aduce în atenţie un exemplu de linşaj la locul de muncă. Trei colegi se găsesc în anticamera unui concurs de reconfirmare pe post. Din cei trei, unul trebuie să plece. Şi va pleca nu cel mai puţin competent, ci cel mai diferit, cel care nu se conformează, cel mai gras, mai neglijent îmbrăcat, cel care nu bea, nu iese joia cu echipa, cel care duhneşte cale de o poştă a nesiguranţă, vulnerabilitate, cel mai naiv, mai sensibil, mai adevărat.

Thomas a pierdut nu numai un loc de muncă. A fost umilit, batjocorit, destructurat, devastat, i-a fost violată intimitatea şi i s-a obturat perspectiva. Agresivitatea, cinismul, sadismul chiar, lipsa de scrupule, forţa haitei, incitată şi amplificată de mirosul sângelui, au învins. Un taur îngenunchiat nu e decât o bovină ce îşi spumegă furia şi neputinţa, înainte de a fi târâtă în afara arenei.

Silviu Debu a exploatat corect şi convingător acest amestec de absurd, frison psihologic, teroare şi realism dramatic. Primele două treimi ale spectacolului sunt mai eficient încărcate din punct de vedere teatral, către final totul se diluează vizibil, ritmul şi tensiunea scad. Însă, fără a ne propune neapărat „o viziune” asupra textului, Silviu reuşeşte o transpunere scenică credibilă, dinamică şi cu impact emoţional. Gabi Costin şi Diana Cavaliotti îşi confirmă talentul şi statutul profesional. Iar Virgil Aioanei şi Vlad Corbeanu izbutesc partituri consistente, pe alocuri chiar suprinzătoare.

În concluzie: un text cu o problematică fresh, un regizor de ocazie dar serios şi responsabil şi o distribuţie biruitoare.

(Foto: Adi Bulboacă)

„Iartă-mă, nene Iancule, nu mai fac!”. Şi tot aşa… Nu de multe ori dar cam des.

(„D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale, regia Alexandru Dabija, Teatrul Naţional I. L. Caragiale)

Începe cu sfârşitul. Adică e un spectacol ciclic. Prin urmare, se va sfârşi aşa cum a început. E un alt fel de a spune că de fapt nu se sfârşeşte cu adevărat niciodată. Naivităţi, iluzii…. Da, e vorba de noi, cei care de un veac şi jumătate beneficiem de oportunitatea de a ne recunoaşte în opera lui Caragiale, nu ne place ce vedem acolo şi spunem „Iartă-mă, nene Iancule, nu mai fac!” Şi uităm. Căci lucrează magnetismul, mofturile. Şi năravurile. Viaţa noastră – un etern carnaval, când mai vesel când de-a dreptul tragic, şi absurd şi grotesc, şi leac şi blestem. Încă o dilemă din care nu putem ieşi. Mai cu seamă din pricina faptului că nici măcar nu am intrat în dânsa.

Şi vine, mă-nţelegi, onorabilul Alexandru Dabija şi încinge un spectacol cu nerv, cu dame ambetate şi monşeri pişicheri, patimi şi sictir, cerneluri, poţiuni, pomezi, bal, vardişti şi volintiri, vânzoleală aprigă şi rapide consolări. Ai sentimentul că dacă turnanta scenei s-ar opri pământul însuşi ar îngheţa, iar noi toţi am rămâne nicicum. Şi niciunde.

Sigur, e o chestiune de gust şi de disponibilitate în receptare (sau cum se zice pe la televizoare „ieşire din confort”). Pe mine m-a interesat. Atenţie, nu spun „mi-a plăcut” pentru că aceasta nu e o judecată de valoare (şi nici „super” nu e). M-a interesat, m-a prins şi am rămas cu o amintire plăcută.

Alexandru Dabija nu are orgolii demiurgice, nu are obsesia reinventării lumii. El este în primul rând un incontestabil meseriaş, un partener prin excelenţă, un om care ştie să lucreze şi cu actorul şi împreună cu el (să îi ceară fără să pretindă, să provoace, să stimuleze, să acorde libertate fără a abandona), ştie să dibuie oportunităţi comice, să decupeze momente, să pună în valoare, ştie să se bucure de teatru ca artă a spectacolului. Dabija e harnic. E simultan în scenă şi în jurul ei, se joacă, dă senzaţia că se detaşează, riscă, încearcă, subliniază, îngroşează, schiţează, mâzgăleşte, nu elimină punctele vulnerabile iar pentru asta îţi trebuie curaj şi o bună cunoaştere a publicului, posedă un acut simţ al realului şi un soi de voie bună care ne ajută pe toţi să rămânem atenţi, omenoşi şi în siguranţă. De câte ori văd un spectacol semnat Alexandru Dabija mă simt ca la o masă mare, cu lume multă şi de treabă.

Jos pălăria în faţa respectului faţă de text, într-o perioadă în care sub pretextul experimentului şi în baza faptului că toată dramaturgia lumii e „stătută” şi are nevoie de un re-design, se aplică tehnica împrospătării prin ciopârţire. Spectacolul are un ritm incredibil, e viu, e pitoresc, are o dinamică studiată, lucrată şi expresivă. Scenografia Ralucă Alexandrescu – amintind de filmului Pintilie „De ce trag clopotele, Mitică”, asigură în bună măsura doza de surprinzător, dar şi personalitatea montării.

Cât despre actori, avem pe alese. De la Claudiu Bleonţ pe care îl suspectez că are mâini, picioare şi creier de rezervă atât e de inepuizabil oferind un exemplu nepreţuit de simţ ludic, prezenţă scenică, asumare, la Irina Movilă şi Natalia Călin susţinându-şi partiturile cu vigoare şi maturitate; Gavril Pătru, un Nae atipic, ireproşabil construit, cu farmec, umor şi echilibru; Mihai Munteniţă într-un rol consistent şi cu miză pe care îl interpretează cu talent autentic dar şi responsabilitate, semn că a trecut deja în altă ligă din punct de vedere profesional; Emilian Oprea, spectaculos, insolit şi eficient; Marius Rizea, o bucurie de artist, detectorul de naturaleţe, firesc şi umanitate în fiecare partitură încredinţată; şi ultimii, dar nu cei din urmă, Mihai Calotă şi Ciprian Nicula într-un rol la dublu, adorabili, speciali, o încântare.

La ieşirea din sală, am auzit comentariile unor spectatori care se plângeau că „se urlă prea mult”, „e prea multă gălăgie”. Dragii mei, ştiu că unii consideră teatrul „un templu”, ba chiar însuşi „altarul” şi numesc scena „sfânta scândură”, dar ipocrizia nu ne ajută la nimic. Trăim în imperiul zgomotului, al stridenţei, al furiei, al agresivităţii. Acolo, pe scenă, suntem noi. Dacă ne deranjeazădacă nu ne place ce vedem, haideţi mai întâi să schimbăm lumea. Schimbarea oglinzii în care ne reflectăm n-ar însemna mare lucru.  

(Foto: Florin Ghioca)

#JeSuisCaragiale

(„După D’Ale”, regia Cornel Scripcaru, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra)

Unul dintre fenomenele teatrului în pandemie este apetenţa actorilor de „a regiza” spectacole. Se întâmpla şi înainte de 2020 dar nu atât de frecvent. Nimic reprobabil până aici. Poate fi chiar şi de înţeles. În funcţie de experienţă şi – de ce nu? – curaj, actorii vor să se exprime şi în plan conceptual regizoral. Acum mă gândesc că ar fi păcat să nu se trezească şi în regizori pofta de a ieşi la rampă în calitate de actori. Glumesc. (Sau nu).

Dar să revenim „la cestiune”. Iată că şi minunatul actor Cornel Scripcaru se lasă vizitat şi provocat de „demonul” regiei şi îşi propune să atace „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale. În prezentarea spectacolului suntem preveniţi „Cornel Scripcaru actualizează, în această montare totul: limbaj, evenimente, acțiune” (Sublinierile îmi aparţin). Sincer, nu cred că aveam motive de îngrijorare. Oricum, nenea Iancu e suficient de actual încât să îţi dea fiori pe şira spinării. Actualizarea însă e ca progresul, cel care odată pornit nu mai poate fi oprit. Prin urmare, actualizaţi, actualizaţi, tot va mai rămâne ceva de actualizat!

În primul rând, regizorul – animat de energia şi entuziasmul debutului, probabil – simplifică. Adică decupează tot ce îi pare de prisos. Aşa dispar cam trei sferturi din text (cu carnaval cu tot). Foarte bine, ducă-se! Ca orice istorie melodramatică ce se visează tragedie, povestea va respecta unitatea de timp şi loc. Atât caftul cât şi amorul se vor petrece în Frizeria Model „Nae Girimea”, azi şi numai azi. Adio, bal! Atmosfera e când sumbră, când uşor absurdă, când bufă, când paroxistică. Oricum, nu te plictiseşti. Mereu se întâmplă ceva. Cel mai mult mi-a plăcut faza cu Crăcănel care îşi lasă părul lung la frizer (asta mi-a amintit de scheciul cu Toma Caragiu care încerca să „evadeze” din căminul conjugal şi care în disperare de cauză şi în lipsă de soluţii îi spunea consoartei că merge la frizerie „să îşi lase mustaţă”).

Mda, sunt şi chestii ca în variantele clasice adică Pampon e tot rău (un mardeiaş de cartier care umblă cu bâta de baseball în cracul pantalonilor de trening), Crăcănel e tot fraier, Miţa e la fel de orbită de gelozie cum o ştim (dar şi-a pierdut pedigree-ul de „republicană”, şi în fond foarte bine a făcut, şi aşa nu mai ştie nimeni ce e aia „republica de la Ploieşti”). A, şi desigur oglinzile sunt cu chirie şi … se sparg. Însă avem parte şi de soluţii neconvenţionale. Cum ar fi: Didina nu are o relaţie de amor pasional cu Nae, ci trăieşte o iubire platonică şi bibliofagă cu Iordache, care Iordache nu mai e un şmecheraş oportunist mare consumator de varză, ci un îndrăgostit de cărţi şi de posturi străine; iar Don Nae e un veritabil toreador al foarfecei, un pacifist, un meloman, un pasionat de hair styling, un om de pus la rană (veşnic are un pansament de acoperit zone dureroase).

De fapt, Nae Girimea e o victimă. El nu îşi face decât meseria. Şi o face la nivel de top, câştigă cupe. A, că are o relaţie cu o femeie care are deja un amant stabil, asta e o moştenire din varianta neactualizată şi oricum e prea milos pentru a pune punct unei poveşti oricât de depăşită ar fi ea. Nae este un bărbat galant. GALANT. El strânge molozul cu fărăşelul vertical, meditează şi iubeşte din generozitate. E un tip civilizat, domnule. El umblă prin lume şi visează schimbarea. Numai că în jur…. numai agresivitate, instinct, primitivism. N-ai cu cine. A se compătimi. Je suis Nae.

Revenind la viziunea semnată de Cornel Scripcaru. Cei care se aşteaptă să vadă Caragiale ca la carte, cei care ştiu replici pe de rost şi au prins spectacolele de mare anduranţă ale Teatrului Bulandra, vor suferi. Se vor simţi într-un context inadecvat. Ca să vorbesc desluşit, se vor simţi trădaţi. Cei care se vor aştepta la şocuri culturale, derapaje meta-stilistice, proiecţii, efecte speciale, explozii scenografice, camioane de figuraţie, vor fi dezamăgiţi. Asemenea lui Nae Girimea, spectacolul este unul cuminte, aşezat (pe alocuri cam prea aşezat). E multă muzică (pentru toate gusturile), sunt gaguri, dar şi glumiţe, sunt momente interesante de veritabilă expresivitate şi sunt şi două interpretări actoriceşti remarcabile. Manuela Ciucur şi Adrian Ciobanu (Miţa şi Crăcănel) reuşesc să dea personajelor lor coerenţă, stabilitate şi verosimilitate. În cazul lor lucrează şi experienţa scenică, poate şi un plus de echilibru în abordare datorită faptului că sunt mai „neactualizaţi”, mai naturali, mai „lăsaţi în pace”. Cert e că pe ei i-am crezut.

În schimb, e greu de înţeles de ce ar exista o relaţie de amor între acest Pampon (Constantin Dogioiu) – o brută mormăitoare şi această Didină (Ioana Anstasia Anton) – o elevă de pension, ce se visează mireasă sau eroină din cărţi. E greu de acceptat că o calfă ca Iordache face schimb de cărţi, iubeşte ca în Disney dar încarcă bonul de casă cu servicii neefectuate. E greu de crezut că Pampon ascultă jurnale de ştiri în limba japoneză (o cioacă nevinovată, ştiu dar totuşi), etc. etc. E prea groasă. Şi, în acelaşi timp prea subţire.

Ca să construieşti o poveste ai nevoie de o fundaţie. Iar fundaţia nu e constituită din fantezie, din ce îţi poate trece prin minte, nu din nebunie sau tupeu, ci din verosimilitate, din credibil. O zice şi Caragiale. Unde? Uite, Catindatul – un personaj „disponibilizat” de regizorul Scripcaru – îi spune lui Iordache cum a încercat el pentru durerea de măsea cele mai teribile leacuri, inclusiv cele propuse de Mattei. La vremea aceea Mattei era un medic aproape miraculos, inclusiv regina Elisabeta a României a fost tentată să îl consulte în problemele ei de sănătate. Ei, şi Iordache îi replică Catindatului „Fugi, d-le, cu superstiţiile italieneşti… Îmi pare rău de d-ta, om tânăr!… Bine, dumneata nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă o bază, măcar cât de mică, dar să fie bază. Ce nu are bază cum poate să fie naturel?”

Or, în „După D’Ale” (inspirat titlu, o comoară pentru marketing), baza e fragilă, sunt exerciţii unele foarte bine executate, chiar performanţă în execuţie (bravo actorilor) dar nu se încheagă nimic cu adevărat stabil în planul ideilor şi nici în plan spectacular. Ţi se serveşte un platou cu glume, intenţii, propuneri pe care le consumi dar cu care nu te poţi hrăni. Spectacolul are o arhitectură modulară care nu îi dă nici dimensiune, nici anvergură. Ar fi putut şi ar putea oricând să înceapă de la mijloc şi să se sfârşească cu începutul, sau Pampon să facă schimb de hobbyuri cu Iordache (să fie Pampon pasionat de cărţi, de poezie de exemplu, şi Iordache un cartofor), acţiunea să se petreacă în faţa frizeriei sau în cabinetul unui specialist în chirurgie plastică, la Bucureşti sau la Paşcani etc. La limită, poate fi un reuşit spectacol de pantomimă sau teatru de umbre.

Totul ţine de cât de serios e construit proiectul, cât de viabile sunt soluţiile tehnice şi cât de rezistente materialele. Altminteri în focul pasiunii putem arunca orice în ochii publicului, cum ar fi un arzător „vitrion englezesc” dar şi o banală „cerneală violentă”.

Courage à trois

(„Adio, domnule Haffmann” de Jean-Philippe Daguerre, regia Felix Alexa, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

Am trăit mai bine de un an în regatul fricii. Frica de necunoscut, frica de boală, frica de moarte, frica de cel de lângă noi care ar fi putut fi oricând un agent al răului. Ne-am ţinut departe de aproapele nostru fiindcă orice apropiere ne-ar fi putut contamina. Teama a împrumutat masca raţiunii, ce altădată era normalitate a devenit în scurt timp o impardonabilă formă de iresponsabilitate. Ne-am luat toate măsurile să fim în siguranţă. Ne-am rugat să treacă. Aşa cum au trecut toate: molime, războaie, viaţa însăşi.

La începutul anilor 40 ai secolului trecut, lumea era în război. Un război născut din orgoliu, din ură şi din frustrare. Exponent al unei ideologii absurde, Hitler, un paranoic sadic, un criminal a hotărât că oamenii sunt diferiţi. Mai mult, că unii sunt mai oameni decât alţii. Îi ura pe evrei aşa cum unii urăsc matematica sau culoarea roz. Antipatia lui a devenit virală şi bună parte din mapamond s-a contaminat.

Încântătoarea poveste scrisă de Jean-Philippe Daguerre în care realitatea istorică şi ficţiunea se împletesc în chip miraculos ne propune o viziune profund umană, sinceră dar complexă asupra raportului între victimă şi călău, frică şi curaj, onoare şi slăbiciune, demnitate şi lipsă de caracter. Pierre şi Isabelle sunt doi francezi obişnuiţi, un cuplu „sub vremi” dar care se adaptează din mers atât necazurilor cât şi oportunităţilor. Vor ajunge să salveze nu numai afacerea evreului Joseph Haffmann, patronul atelierului de bijuterii unde Pierre era angajat, ci şi viaţa acestuia. Cer în schimb un straniu serviciu.

Stop. Nu vă spun toată istoria. Pentru că nu e nici frumos şi nici benefic. În sala de spectacol trebuie să intrăm toţi „virgini” şi îndrăgostiţi.

„Adio, domnule Haffmann” este un spectacol care se naşte pe şi pentru acest text atât de valoros atât în plan dramatic, cât şi emoţional, ideatic. E tulburător şi în acelaşi timp cucereşte prin simplitate, acurateţe, suspans şi naturaleţe. Este meritul lui Felix Alexa că a ştiut să ţină toată această construcţie într-un echilibru valoros, să-i lumineze toate faţetele şi să-i reveleze dimensiunea. Îl urmăresc demult pe Felix (practic dintotdeauna) şi am convingerea că acesta este cel mai aşezat, mai matur spectacol al său. A imaginat totul cu atâta discreţie şi bun gust (desigur alături de colaboratoarea sa de cursă lungă, scenografa Andrada Chiriac) încât te simţi în permanenţă în siguranţă şi într-o atmosferă de calmă intimitate. Nimic nu e strident sau la întâmplare. Impecabil.

Alexandru Potocean impresionează prin adevăr şi varietatea mijloacelor, emoţie, umor, dinamism, expresivitate a gesturilor, consistenţa mimicii, măsură – toate acestea dau personajului carne şi vibraţie. Richard Bovnoczki izbuteşte un personaj fabulos, reuşind să evite atât statutul – la primă mână – de victimă cât şi aura artificială a eroului emblematic purtător de făclie tezistă. Tăcerile, mâinile (da, iată, sunt şi actori care ştiu ce să facă cu mâinile în scenă), surâsul jumătate maliţios, jumătate descumpănit, pauzele şi multe, multe alte detalii se adună în chip aproape magic şi zidesc nu numai un om, ci mai ales o lume, lumea din interiorul lui. Alexandra Sălceanu – când nostimă, când înţeleaptă, o sursă de pace, tandreţe, zeiţa maternităţii ce va să vie, ce va să fie. Emilia Popescu e o bucurie, haioasă, energică, grobiană, alternând familiaritatea hilară cu privirea tăioasă şi tonul otrăvitor, o şampanie ce face implozie într-o cană de lut. Incontestabil, Emilia este guest star-ul distribuţiei. Andrei Finţi cu eficienţa-i binecunoscută dozând suspansul până la final. Ieşirea sa din scenă lasă o cortină de gheaţă. Adio, domnule Haffmann este de fapt Adio, Otto Abbetz!

Naţionalul bucureştean şi-a împlinit menirea (mă rog, o parte din ea, obligatorie de altfel). Ne-a făcut cunoştinţă cu un text de primă mărime, o bijuterie veritabilă din seria acelora care deşteaptă mintea şi pansează sufletul. „Adio, domnule Haffmann” este o poveste despre cum „curajul e mai tare decât frica”, aşa cum iubirea e mai presus de moarte. Nimic nu e nedemn atâta timp cât se naşte din compasiune. Marile caractere se formează şi se călesc în provocări pe măsură: să ştii să iubeşti viaţa până la capăt, să ai curajul să vezi viitorul în cel de lângă tine nedrept condamnat, să ieşi din pivniţă ca Lazăr din mormânt.

Asemenea florilor, strivite de vii

(„Oraşul cu fete sărace”, scenariu de Radu Afrim după Radu Tudoran, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi)

Într-o lumină cenuşie, o tânără stranie, mai curând o fantasmă, deschide către public un caiet între paginile căruia se află, întreagă, o floare colorată. Asemenea morţilor „frumoşi” căci par doar adormiţi, floarea păstrează ceva din aparenţa sau amintirea vieţii. Şi asta face ca totul să fie insuportabil de trist.

În oraşul cu multe fete sărace, nu sărăcia e personajul principal. Da, ea este o umilitoare stare de fapt, este închisoarea de maximă nesiguranţă din care nu se poate evada. Cât eşti tânăr, te agăţi de orice liman, de orice iluzie, dar pe măsură ce timpul trece, zădărnicia îmburuienează toţi vlăstarii şi devine inutil şi ridicol să opui rezistenţă. Personajul principal este, aşadar, această agonie a abandonului.

Scenariul după nuvelistica lui Radu Tudoran ne invită să asistăm la un experiment tulburător: cum se stinge în sufletul omului speranţa. Cum dispar inocenţa, bucuria, entuziasmul, aspiraţia şi îşi fac loc egoismul, cinismul, deznădejdea, indiferenţa, singurătatea. Altfel spus, cum pier florile crucificate de vii în ierbarul unei existenţe infertile, odată ce îşi pierd parfumul şi perspectiva, odată ce nu mai văd soarele şi nu mai simt prospeţimea zorilor.

Textul este o veritabilă revelaţie iar fiecare actor – Ada Lupu, Pușa Darie, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Diana Roman, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu – izbuteşte o bijuterie (un pic prea excesivă totuşi pentru gustul meu Ada Lupu în pasajele cele mai dramatice, dar recuperează către final). Cu această proză de debut, e clar că Radu Tudoran poate sta alături de fabuloşii scriitori ai lumii, de la sud-americani la nordici. E vorba de un univers misterios, magic în care îl regăsim şi pe Eliade dar şi pe Cehov, patriarhul evadărilor imposibile.

Împreună cu Cosmin Florea (scenografie) şi Diana Roman (aranjament vocal, pregătire muzicală), Radu Afrim a inventat un spaţiu miraculos, halucinant de puternic, în care totul se întâmplă deopotrivă realist şi fantastic, un tărâm în care se aud şi uşi şi lacăte şi pendula ceasului dar şi zăpada ce îmbracă ferestrele sau chiar gândurile abia înmugurite. Într-un ecleraj spectaculos, tăcerea capătă consistenţă, gesturile se decupează fluid iar trupurile se decorporalizează. Din când în când se face lumină. O lumină rece, artificială, menită să extermine.

Ce admir eu la Radu Afrim este această capacitate, abilitate, talent de a fi extrem de precis atunci când creează inefabilul, fragilul. E asemenea psihoterapeutului care gestionează un complex, riscant proces de hipnoză. Şi, dincolo de faptul că, după ştiinţa mea (limitată, desigur) este singurul regizor care în chip programatic este interesat de a descoperi, promova şi potenţa universuri dramaturgice, are şi curajul (sau nebunia) de a lăsa textul să se audă, oricât de poetic, metaforic, oniric, ne-teatral ar putea suna. De ce? Pentru că în spectacolele acestui regizor teatralitatea se coagulează altfel: din imagine, consistenţa expresiei şi un anumit tip de intimitate care provoacă spectatorul la o intensă, acută întoarcere către sine.

Poveştile spuse de Afrim nasc ecou, puşcă pe dinăuntru, cum zice ardeleanul, bubuie. De multe ori se izbesc de pereţii minţii noastre în chip dramatic asemenea păsărilor captive sau fluturilor aflaţi prea aproape de lumină. Istoriile lui cutremurător de umane au forţă şi personalitate. Ajung undeva foarte în adânc, acolo unde toţi suntem vulnerabili şi singuri.

Străinul atât de aşteptat în oraşul în care e mereu frig, nu încălzeşte inimi şi nu mântuie pe nimeni. Fetele se usucă de vii între pereţii jilavi şi reci, asemenea florilor de nu-mă-uita între coperţile caietelor cu amintiri.   

Lockdown cu Virginia Woolf

(„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, regia Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul Odeon, Bucureşti)

Edward Albee a scris „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” acum  aproape şase decenii. Mediul universitar american, într-un soi de provincie cu pretenţii, un cuplu excentric trecut de prima tinereţe şi nişte invitaţi naivi dar ambiţioşi, atraşi în capcana unor jocuri stranii ce se transformă în acrobaţii la roata morţii. Şi totuşi, ce ne atrage periodic în sufrageria cuplului Martha-George?

În primul rând este amestecul fascinant de cinism şi fragilitate, violenţă şi neputinţă, plan şi degringoladă. Spectacolul adevărurilor care torturează, al sincerităţii care răneşte. Martha şi George iniţiază şi orchestrează o tulburătoare, ucigătoare avalanşă care în cele din urmă îi exorcizează, scoţându-i din ei înşişi.

Acest lockdown autoimpus misterios şi funebru, se încheie în zori când măştile cad, nu doar de pe carnea chipurilor ci mai ales de pe suflete, intruşii sunt excluşi şi aerul devine respirabil. Cu faţa la peretele alb pe care e reprezentată o nebuloasă „sângerândă”. Martha recunoaşte „Mie mi-e frică de Virginia Woolf” adică de bătrâneţe, de singurătate şi de moarte.

Carmen Tănase şi Adrian Titieni sunt doi actori cu personalitate, cu anvergură chiar, ajunşi la maturitatea profesională care să le permită să acceseze cu uşurinţă cele două partituri principale. E vorba de calitatea dozajului obligatoriu de comic şi dramatic, buf şi emoţie, disimulare şi adevăr. Iar aici primim veritabile lecţii. E evident că cei doi protagonişti se simt confortabil atât în pilea personajelor cât şi în relaţie unul cu celălalt. De altfel, întregul spectacol reprezintă un dialog între Martha şi George. Între ei se ţese o deasă reţea din fire de înaltă tensiune care traversează deopotrivă scena şi sala.

Ioana Mărcoiu şi Silvian Vâlcu izbutesc să asigure o temperatură constant prolifică în transmiterea mesajului şi datorită lor, spectacolul are culoare, ritm şi o notă incontestabilă de prospeţime. Rămâne totuşi să ne lămurim (sau nu) de ce Profesorul nostru de biologie, despre care se tot spune că are muşchi lucraţi, că face box etc, arată asemenea unui tânăr cel mult „lucrat” de colegii de birou.

Aş vrea să remarc valoarea traducerii lui Ionuţ Grama, chiar asezonată cu îndrăzneţe, picante şi mai mult sau mai puţin nimerite adausuri ale actorilor. Acest text merita o versiune mai „vie” şi Ionuţ şi-a făcut acest cadou în urmă cu mai mulţi ani, în versiunea regizată de Mariana Cămărăşan în care el era un fabulos George; dar, în egală măsură a făcut un dar şi scenei româneşti, cea care – iată – beneficiază de o variantă serioasă, atentă, robustă şi incontestabil teatrală.

Alexandru Mâzgăreanu mizează pe actori (sper că cel puţin la fel de mult pe cât au mizat şi aceştia pe talentul său regizoral) şi ne propune o variantă clasică, echilibrată în care povestea se decupează clar, intenţiile sunt limpezi iar spectatorii se simt în siguranţă. Altfel spus, una din formulele de succes deja probate, cu mare priză la publicul larg.

Vă invit să păşiţi din nou în sufrageria Marthei şi a lui George, cei care îşi diluează tăriile din pahar cu lacrimi congelate şi retrăiesc ne-întâmplatul ca pe cel mai savuros coşmar.

Secretele eficienţei unei „întreprinderi” de succes

(„Istoria secretă a Mossad-ului” de Gordon Thomas, Editura Corint)

Mossad-ul este considerat unul dintre cele mai eficiente servicii secrete din lume. Cum se poate evalua însă eficienţa unei „întreprinderi” din umbră? Atunci când vorbim de iniţiative comerciale, principalul argument este profitul. În cazul Mossad, valoare este direct proporţională cu credibilitatea surselor, calitatea spionilor, a colaboratorilor, fidelitatea acestora, importanţa informaţiilor pe care le furnizează şi nu în ultimul rând viteza de reacţie în teren. La limită, cu cât un serviciu naţional de securitate este mai vigilent şi mai exigent, cu atât tihna naţiunii pe care o slujeşte va fi mai trainică şi mai durabilă.

De la înfiinţarea sa, după cel de-al Doilea Război Mondial, Israelul se află într-o continuă stare de alertă. „Singura certitudine: cu cât trece mai mult timp de la ultimul atac, cu atât mai aproape e următorul”. Acest statut special determină metode şi strategii de securitate la fel de speciale, adesea neconvenţionale. Sub ameninţarea permanentî a atentatelor, Mossad-ul cultivă observaţia nemijlocită, prezenţa la faţa locului, chiar dacă acestea aduc un plus de risc. În Mossad există o vorbă potrivit căreia informaţiile sunt tot atât de bine pe cât e sursa.

Având acces la surse de încredere, autorul cărţii de faţă, apărută în două volume la Editura Corint, izbuteşte o cursă spectaculoasă pe terenul accidentat, misterios şi tulburător al celor mai controversate acţiuni ale serviciului secret israelian. Amestec de atitudine preventivă, desanturi de pedepsire sau pur şi simplu campanii de reperare a posibililor inamici, activitatea Mossad se dovedeşte în egală măsură riguroasă şi palpitantă. De exemplu, iată ce învaţă elevii şcolii israeliene de spionaj cu privire la teroriştii de tip kamikaze:

„Un atentator sinucigaş este tânăr şi are cel mult 30 de ani. Deşi de obicei este bărbat, nu uitaţi că există şi un număr tot mai mare de femei care fac acest lucru. Un atentator va purta fie un rucsac, fie o geantă plină de explozibili. O persoană care e pe cale să facă ceva atât de riscant va transpira. Uitaţi-vă la mâini; sunt transpirate? Uitaţi-vă la ochi. Îşi ascunde privirea? Persoana se uită mereu în jur? Se străduieşte să nu se uite direct în ochii cuiva? Un atentator sinucigaş poartă de obicei o şapcă de baseball sau altceva pe cap care îi ascunde faţa de camerele tv cu circuit închis. Dacă bomba este într-o geantă, atentatorul s-ar putea să o verifice mereu, mai ales în mijloacele de transport în comun. Uitaţi-vă la aspectul fizic. De obicei, dacă picioarele sunt de mărime medie, şi trupul este de mărime medie. Dar dacă persoana este mai masivă decât o arată picioarele, gâtul sau faţa sa, atunci e debioasă. Nu-l provocaţi pe suspect în niciun caz. Dacă strigaţi „E o bombă!”, aproape sigur îl veţi face să intre în panică pe atentator şi s-o detoneze.. În plus, nu uitaţi: un atentator sinucigaş trăieşte şi el undeva. Comportamentul lui trebuie să fi ridicat semne de întrebare în comunitatea sa. Ca să aveţi informaţii bune, trebuie să aveţi pe cineva în acea comunitate care să vă alerteze. Nu uitaţi, de asemenea, că nu există o ştiinţă a depistării unui atentator cu bombă. Depinde de experienţă şi de noroc”.

Moartea Prinţesei Diana, atentatul asupra Papei Ioan Paul al II-lea, pedepsirea tuturor celor care au făcut parte din comando-ul Septembrie Negru însărcinat cu uciderea unor sportivi israelieni participanţi la Olimpiada de la Munchen, relaţiile financiare dintre Vatican şi Solidaritatea poloneză ca şi multe altele sunt teme majore, documentate impresionant şi convingător de către Gordon Thomas.

Editura Corint ne prilejuieşte o inscursiune cu caracter excepţional în culisele unor decizii de importanţă vitală pentru întreaga umanitate. Incontestabil „Istoria Mossad-ului” se citeşte cu sufletul la gură, asemenea unui roman poliţist, căci are suspans, ritm şi informaţii absolut inedite. Asta nu înseamnă că până la capăt, adevărul nu îşi confirmă statutul de preţioasă himeră.

Exerciţii de exorcizare a Răului. Pe cale, către Adevăr

(„Securitatea noastră cea de toate zilele. Flori Bălănescu în dialog cu Cristian Troncotă”, Editura Corint, 2020)

Una dintre cele mai periculoase şi consecvente ispite cu care se poate lupta un istoric în demersul său de a afla adevărul, este ispita subiectivităţii. Cu atât mai greu de ţinut în frâu cu cât vorbim de fapte din istoria recentă. Cristian Troncotă şi Flori Bălănescu se provoacă reciproc la un dialog aprig menit să coloreze spaţiile albe, să clarifice zonele ceţoase din peisajul regimului comunist ceauşist.

Editura Corint îşi continuă programul editorial de reconsitituiri în dialog, propunându-ne o dezbatere animată, pătimaşă pe alocuri, cu atât mai mult cu cât vorbim de doi istorici cu o formare şi un parcurs profesional diferite, dar, mai ales, cu o viziune diferită asupra cauzelor, faptelor şi efectelor epocii comuniste în România.

Pe de-o parte, Cristian Troncotă, fost angajat al Securităţii şi ulterior al SRI, totuşi fără implicare în zona represivă a aparatului de siguranţă, manifestând o oarecare admiraţie pentru naţionalismul şi „intuiţiile” politico-economico-strategice ale fostului dictator şi care consideră că sintagme de tipul „securişti criminali” sau „statul comunist ilegitim şi criminal”, cea din urmă vehiculată în raportul de condamnare a comunismului supranumit Raportul Tismăneanu, sunt mai curând formule de propagandă şi manipulare. Troncotă susţine că Securitatea şi-a trădat „angajatorul” (preşedintele) şi totodată comandantul suprem, pe Ceauşescu, aliindu-se cu serviciile secrete sovietice şi trecând de partea aşa-zisei „revoluţii” din 1989. Până a trăda însă, Securitatea a asigurat liniştea, a menţinut siguranţa cetăţenilor români, nu a ucis pe nimeni, ultra popularizatele „ciomăgeli” aplicate disidenţilor făcând parte din programul de prevenţie.

De cealaltă parte, Flori Bălănescu, o admiratoare şi profund cunoscătoare a personalităţii şi activităţii scriitorului Paul Goma, veritabilă conştiinţă a naţiunii române în perioada dictaturii ceauşiste, aduce – pe bună dreptate – în discuţie teroarea pe care Securitatea ştia să o menţină în societate, sentimentul opresiv al lipsei de libertate, ca şi încurajarea delaţiunii în rândul cetăţenilor. Securitatea nu în numele siguranţei poporului român a condamnat o ţară întreagă la fricăşi dezbinare. Ea era parte a regimului, era braţul înarmat al Partidului Comunist Român.

În ceea ce mă priveşte, fireşte că rezonez perfect cu varianta doamnei Bălănescu şi apreciez maniera de a „traduce” activitatea Securităţii şi deciziile lui Nicolae Ceauşescu pe care o practică domnul Troncotă o formă de cinism şi detaşare pe alocuri insuportabile.

Dialogul dintre cei doi protagonişti devine adesea un autentic duel. Intrigă, înfurie, dar cel mai important, deschide pârtii, luminează orizonturi şi incită la cunoaştere. Din acest punct de vedere, absolut remarcabil capitolul anexelor ce conţine informaţii nu de puţine ori insolite, inedite.

Calea către aflarea adevărului obiectiv nu e pavată numai cu bune intenţii, ci şi cu derapaje, alunecări de teren, căderi în subiectivisme, în convingeri mai mult „simţite” decât probabile, fake news, de ce nu? Esenţială este exigenţa, tenacitatea şi buna credinţă a cititorului care are toate motivele să deschidă acest volum fie şi pentru a afla cum de la trei decenii de la căderea regimului ceauşist, Securitatea încă face parte din viaţa noastră cea de toate zilele.