Confesiunea unui (fost) pescăruş

(„Figuranta” de Andreas Petrescu, regia Tania Popa, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

0.JPG

Ania încearcă din răsputeri să găsească începutul perfect. Începutul de spectacol. Dar recunoaşte că oamenilor nu le-ar strica să poată reface şi alte începuturi, toate începuturile. Nu ştiu de ce replica ei „Eu sunt Ania. Nu, nu e bine!”, mi-a amintit din primul moment de Nina din „Pescăruşul” lui Cehov care, în ultimul act, cu sufletul fărâme, întorcându-se în locul unde a debutat, s-a entuziasmat şi s-au autoiluzionat, repetă ca în transă: „Eu sunt un pescăruş. Nu, nu e asta. Eu sunt Actriţă.”

Pentru că meseria de bază nu se poate eluda, Andreas Petrescu metabolizează actoriceşte textul şi găseşte un echilibru nu numai just dar şi eficient între emoţie şi ludic, lacrimă şi zâmbet, metaforă şi poantă. De aici şi senzaţia că vezi mai multe spectacole într-unul singur, în acest amestec valoros de Stand-up (tragic)Comedy, o confesiune cu final surprinzător.

Acuma, sigur, ni se spune/scrie clar în programul de sală că textul a fost scris pentru Tania Popa. Să ne înţelegem, nu e întotdeauna o garanţie că dacă un text e scris anume pentru o actriţă sau un actor, aceasta sau acesta şi are talentul de a valorifica partitura ce i-a fost dedicată. Deşi, ce-i drept, artiştii talentaţi inspiră dramaturgi talentaţi. Este exact cazul de faţă. Tania Popa are nu numai un incontestabil talent. Ea are personalitate, originalitate, consistenţă; te prinde, te vrăjeşte, te păcăleşte, e foarte stăpână pe mijloace şi le expune cu poftă de joc, cu onestitate, în chip incandescent. Cu Tania nu ştii niciodată dacă e de râs sau de plâns. Ştii sigur că e cumplit de adevărat şi frust. Tania este asemenea unui avion de vânătoare cu decolare verticală.

1

Paradoxal, personajul ei e simultan cinic şi inocent, umple scena dar menţine o constantă şi seducătoare atmosferă de intimitate. (T)Ania marchează tonurile de deznădejde dar revine de fiecare dată mai vitală, mesajul ei fiind până la capăt optimist, încrezător şi cu atât mai impresionant. Un simplu telefon îţi poate schimba viaţa, poate reprezenta un nou început, te poate certifica, poate sparge şirul compact de ghinioane.

Figuranta noastră (în artă, în viaţă) repetă, se menţine în formă, aşteaptă să fie descoperită, distribuită într-un rol pe măsura fidelităţii ei, un rol principal, un rol de prim-plan în care să dea lovitura şi să se recupereze. Până la urmă, nu ştim ce a adus-o în sanatoriu: faptul că a fost nevoită să renunţe la propriul copil sau iubirea pătimaşă şi neîmplinită pentru scenă?

Un spectacol tare, puternic, bine închegat şi încărcat de idei ca un nod de cale ferată, dar mai ales o întâlnire mereu hrănitoare, vindecătoare cu o actriţă adevărată, pe bune, ca-n viaţă – Tania Popa. Şi, da, a trecut şi Îngerul.

(Foto: Florin Ghioca)

Blestemul numelui şi ispita libertăţii

(„Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva” de Rosemary Sullivan, Editura Corint, 2017)

3D-Fiica-lui-Stalin

„Mi-am trăit viaţa cum am putut, deşi aş fi putut trăi şi mai bine, într-un anumit cadru numit Soartă. În viaţa mea a existat o anumită fatalitate. Nu poţi să îţi regreţi soarta, deşi regret că mama nu s-a căsătorit cu un tâmplar. M-am născut marcată de soarta părinţilor mei. M-am născut sub numele acela, sub acea cruce, şi n-am reuşit să ies de-acolo. N-am făcut decât să îmi urmez în mod pasiv calea propriului pelerinaj”, mărturisea fiica lui Stalin.

Scris asemenea unui roman de aventuri aproape neverosimile, volumul de faţă apărut la Editura Corint, ne prezintă nu numai istoria unui destin palpitant şi contorsionat, ci şi avatarurile câştigării libertăţii şi autonomiei prin care era nevoit să treacă orice cetăţean sovietic. E cu atât mai surprinzător şi edificator să descoperim că până şi singura fiică a dictatorului Stalin nu a fost scutită de achitarea tuturor „datoriilor” obligatorii în epocă.

„Oriunde mă duc, că e Australia sau doar o insuliţă oarecare, voi fi întotdeauna prizoniera politică a tatălui meu”.

Două au fost momentele cruciale ale existenţei Svetlanei în Uniunea Sovietică şi, deloc întâmplător, acestea se referă la moartea părinţilor ei. Mama, Nadia, s-a sinucis pe când eroina noastră avea doar şase ani dar adevărata cauză şi împrejurările decesului acesteia au fost ascunse ani de zile. Svetlana descrie foarte sugestiv ce a simţit când realitatea a ieşit la iveală: „Toate astea aproape că m-au făcut să-mi pierd minţile. Ceva în mine s-a rupt atunci. N-am mai fost în stare să mă supun cuvintelor şi dorinţelor tatălui meu şi să accept părerile sale fără să le pun la îndoială”.

La moartea lui Stalin, fiica sa era deja un om matur şi, privind retrospectiv, a găsit destul de stranie senzaţia pe care o încerca la căpătâiul „tatălui popoarelor”: „E ciudat dar în acele zile când zăcea bolnav, când nu mai era nimic decât un trup din care sufletul zburase, iar mai apoi pe când îmi luam adio de la el în Sala Coloanelor, l-am iubit pe tatăl meu mai mult decât o făcusem oricând înainte …. În acele zile când, în cele din urmă, şi-a găsit liniştea pe patul de moarte, iar faţa i-a devenit frumoasă şi senină, am simţit cum mi se frânge inima de durere şi dragoste. Niciodată, nici înainte şi nici după, nu am simţit un val atât de puternic de copleşitoare emoţii contradictorii”.

svet

A fost momentul marelui declic. Svetlana a fugit în America în căutarea propriului ego, aşa cum declara la aterizarea pe pământ american: „Cred în puterea minţii în lumea asta, indiferent în ce ţară trăieşti. În loc să se lupte şi să facă vărsare de sânge, popoarele ar trebui să coopereze pentru progresul umanităţii. Sunt convinsă că locul omului poate fi oriunde se simte liber”.

În plin Război Rece, Svetlana Allilueva rătăceşte de-o parte şi de alta a Cortinei de Fier, între SUA (unde încerca din răsputeri să îşi creeze o nouă şi stabilă familie) şi URSS (unde îi rămăseseră cei doi copii din două căsătorii anterioare). Va muri săracă dar – paradoxal sau nu – împăcată, mulţumită de a nu-şi fi trădat instinctele de supravieţuitoare, personalitatea puternică, idealul de libertate şi independenţă, o fiinţă excepţională care a iubit şi a trăit sub semnul unui chinuitor echilibru între agonie şi speranţă.

O carte tulburătoare, profund umană şi extrem de bogată în informaţii inedite.

Iluzia evadării

(„Orchestra Titanic” de Hristo Boicev, regia Felix Alexa, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

orchestra.jpg

Patru personaje, patru spectre ale ratării şi inadaptării, bântuie o gară a dezolării. Scurt popas înaintea marii aventuri. Ghidaţi de Harry, un agent al fanteziei, pseudo Ariel, demon al imaginaţiei, magician al spiritului, cei patru vor urca în singurul tren care opreşte în gara lor, cel pentru care au exclusivitate, cel care le asigură suprema evadare, ieşirea din rutina promiscuităţii şi a limitelor, ieşirea din realitate, dispariţia, moartea.

Cunoscutul dramaturg bulgar Hristo Boicev a construit un eseu tulburător având în centru aşteptarea, eterna încredere în oportunitatea ce va asigura trecerea la etapa următoare, speranţa de mai bine, mai frumos şi mai deplin. Toţi suntem pe drum, toţi vrem să salvăm aparenţa statutului de călători în aşteptarea (mai mult sau mai puţin activă, mai mult sau mai puţin anxioasă) a trenului miraculos. Iluzia posibilei evadări este cea care ne face temniţa materiei mai suportabilă. Şi încercăm să ne-o conservăm în doze inacte, până la capăt. În fond, şi deşertăciunea face parte din măreţia inexplicabilă a destinului oricărei creaţii.

Felix Alexa a exploatat acest univers filosofico-poetic, oferindu-i un plus de mister, de tensiune, de neprevăzut, mantia discret învăluitoare a visului pe cale să devină coşmar. Rezultatul – un thriller atipic în care îşi fac loc şi umorul şi lirismul, o simfonie a agoniei în curs de asumare, un spectaculos curs de supravieţuire în faţa necunoscutului. A visa =  a şti că totul e relativ.

Emoţionante momentele sincron cu Oda Bucuriei şi Orchestra de pe Titanic – tablouri ale unei umanităţi aflate într-un spectacolos delir, un vesel naufragiu, un abandon lichid, o stranie şi seducătoare hipnoză fără leac, dincolo de orice leac.

Cinci actori puternici, stăpâni pe mijloacele lor – Tania Popa, Mihai Constantin, Claudiu Bleonţ, Mihai Călin şi Richard Bovnoczki – acoperă cu succes un registru foarte larg: onoric, realist, comic, tragic, dramatic, absurd, grotesc, reuşind fiecare o mică bijuterie, construind personaje nu numai credibile, ci şi încărcate simbolic. Jocul lor, adesea pe muchia tăioasă dintre grav şi burlesc, ţine publicul în suspans, magnetizează şi seduce.

Scenografia sumbră, stranie, imaginată de Andrada Chiriac oferă un cadru deopotrivă post-apocaliptic şi cameleonic, cu reale virtuţi cinematografice, prin care personajele rătăcesc, bântuie asemenea unor ruine umblătoare, metamorfoze ale unei lumi în descompunere.

„Orchestra Titanic” e un spectacol-manifest, dar nu unul tezist, zgomotos sau furibund, ci unul care prilejuieşte o reuşită meditaţie pe tema complexă a condiţiei umane, a inadaptării, a relaţiei cu Celălalt şi cu moartea.

(Foto Florin Ghioca)

În Piaţa Mare

(„Magic Naţional”, spectacol-concert, regia Ion Caramitru, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

main_Magic_National_TNB.jpg

„Sunt dintre aceia care vin în lume cu o rază de lună în creier” – nu ştiu de ce, în timpul spectacolului de la naţional mi-au devnit în minte cuvintele cu care se definea Villiers de l’Isle Adam. Poate fiindcă muzica înglobează acest paradox: descătuşează energii şi imaginaţia şi, în acelaşi timp crează un cadru intim, un spaţiu al introspecţiei şi meditaţiei.

Acordeonul – instrument polifonic, instrument care face cât o orchestră şi din 1820 încoace desenează cu ritmuri când aprige când tandre conturul marilor pieţe ale lumii. Pian şi muzicuţă, vals şi tango, acordeonul însoţeşte existenţa trepidant armonică a mulţimilor urbane, grăbite, amestecate, aparent greu de cucerit.

Sala Mare se transformă într-o Piazza Grande în care renasc epoci, stiluri, stări şi în care îşi fac loc nostalgii, lirism, voluptăţi, gaguri, senzualitate, candoare, exotism. Tot ce e omenesc. Ion Caramitru i-a pus împreună pe Nichita şi pe Mihai Maximilian, stepul, Caragiale şi Ana Blandiana, romanţele şi jazz-ul american, şansonetele şi Maria Tănase, improvizaţia comic-muzicală, Abba şi dansul aproape fachiric al lui Istvan Teglas, Anton Pann şi Vivaldi. Un vesel purgatoriu unde nu mai e nimic de izbăvit dar totul de recuperat. Un bâlci vesel, corect politic, tulburător, shakesperian, o revoluţie a bucuriei şi a comunicării care anulează ghilotinele şi izgoneşte inchiziţiile istoriei; un spaţiu cald care te seduce treptat, jumătate feerie, jumătate calm suspin.

Tot acest demers ar fi fost neîmplinit fără muzica, inspiraţia şi energia lui Emy Drăgoi, un artist care îşi stăpâneşte acordeonul lăsându-se stăpânit de el. Am avut de câteva ori senzaţia că aplauzele noastre, ale celor din sală agresează, sparg vraja care se instalează în acest perfect cuplu – omul şi acordeonul – ceva dincolo de vorbe şi chiar dincolo de sunete. Felul în care Emy Drăgoi „zguduie” din cand în când instrumentul are ceva din puseul de afectuoasă virilitate, de tacită fraternitate cu care un jocheu îşi struneşte armăsarul sau un rider motocicleta – o demonstraţie de stăpânită forţă, de abilitate îndelung exersată şi de fapt traducerea candid disimulată a unei iubiri pătimaşe.

Aylin Cadâr, exploziva Anca Sigartău, Medeea Marinescu, Marius Manole, Emilian Mârnea, Petre Ancuţa, Florin Călbăjos, Istvan Teglas, Lari Giorgescu, Eduard Adam, excepţionalul om-percuţie Lucian Maxim şi orchestra 3D Pro’ect coordonată de unicul Emy Drăgoi oferă autografe artistice surprinzătoare, rafinate, elegante, agreabile. Şi pentru că orice insulă nebună trebuie să se supună lucidităţii creative a unui guvernator, (şi) de această dată, Prospero a fost inepuizabilul Ion Caramitru.

Peste Pieţele Mari ale lumii se lasă întunericul şi forfota se stinge încet. Pe cerul mătăsos, rămân aprinse – discrete lampioane de veghe – stelele. Ca în fiecare seară, undeva – suficient de aproape – un acordeon pictează viaţa … în roz.

(Foto Florin Ghioca)

 

Tratamente de primăvară contra iernii

(„Între noi e totul bine” de Dorota Maslowska, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

intre noi.jpg

La început, lumea era perfectă, pentru că era plină de noi peste tot. Apoi a început să se rupă din loc în loc, şi anume pe la cusături, iar noi nu am mai fost numai noi, ci noi şi ceilalţi, care ne vor răul, pentru că pentru ceilalţi, noi suntem ceilalţi. Polonia, ca şi România, visează dintotdeauna că fără ea nu se poate, vizează statutul de buric al pământului. A nu fi, adică a avea ce povesti.

Dorota Maslowska face o incizie în realitatea poloneză de ieri şi de azi, o radiografie foarte personală a mentalităţii dar şi o analiză a relaţiei între generaţii. În fond, orice naţiune se împarte în bunici şi nepoţi, cu mai mult sau mai puţin noroc. Fiecare generaţie vrea o identitate proprie. Fetiţa metalistă desprinsă parcă din familia Addams vrea să se rupă de destinul marcat de război al înaintaşelor sale. Fiecare generaţie are orgoliul greşelilor pe cont propriu şi pretinde proriul blazon al inocenţei pierdute.

Într-un peisaj uman suprarealist şi grotesc, Radu Afrim şi actorii săi minunaţi ne spun o poveste multitemporală, între „ce a fost „ şi „ce va fi”. Unii au trăit războiul şi îl povestesc celor care nu au apucat să se nască. Aceştia din urmă, nepoţii nenăscuţi, se transformă în martori şi realizăm – prin ei şi cu ajutorul lor – dimensiunea istoriei, că tot ce am crezut că a fost, de fapt nu a fost să fie, ci ar fi putut fi.

„Între noi e totul bine” e o fantezie coşmarescă asupra istoriei unei familii formată mai cu seamă din femei, adevăratele combatante din spatele frontului. În cadru apar o revistă glossy de la pubelă, cu integrame completate şi teste de personalitate caraghioase, o vecină „grasă ca un porc”, ursuleţi de pluş şi avioane de hârtie. Un univers halucinant, un kitsch amuzant şi inofensiv, spectacolul fascinant al ratării cu tot cortegiul lui în egală măsură cinic şi patetic.

Melodia lui Chaplin „This is my song” pe genericul filmului „Calul care mergea călare” (cel premiat înainte de a fi gata), îndemnul permanent al mamei „Marş în lipsa ta de cameră!”, primesc altă încărcătură la final. Delirul carnavalesc, expresionismul vulgarităţii şi absurdul ludic sunt traversate de un fulger tragic: „Emoţia creşte. Şi acum spectatorul înţelege că bunica mea a murit în ziua aceea şi că mama nu a mai văzut lumina zilei. Aşa că, nu numai că sunt orfană dar nici măcar nu m-am născut”.

Ca de obicei în spectacolele lui Afrim, actorii sunt parteneri devotaţi ai concepţiei regizorale, într-un demers complex, deloc la îndemână care le solicită atât creativitatea, intuiţia, dozajul just cât şi şi expresivitatea, sensibilitatea şi resursele de prospeţime. Un proiect Radu Afrim e o maşinărie care nu funcţionează cu orice tip de combustibil şi la orice temperatură. Aşa că e nevoie de motoare de clasă pentru ca mecanismul să se învârtă. De la Istvan teglaş (care dă senzaţia ar putea împrumuta corp şi sens oricărui personaj, de la o balerină la un bolovan) la Natalia Călin (o inepuizabilă comoară de comic nuanţat); de la Liliana Ghiţă (care îşi întrupează personajele, se contopeşte cu ele, nu doar le interpretează) la Cezar Antal (omul-orchestră, îngerul armoniei); de laDorina Chiriac (printre puţinele actriţe cu o gamă largă între inocenţă şi sadism, dramatic şi absurd, burlesc şi farsă) la Marius Manole (ajuns la un asemenea nivel de experienţă asumată încât prezenţa lui pe scenă, indiferent de personajul interpretat, asigură confort şi siguranţă şi credibilitate oricărui proiect artistic).

Ar mai fi ceva de spus. Am realizat că vedeta montărilor lui Afrim este chiar spectacolul, teatrul însuşi. Dincolo de gravitatea temei, simbolistica personajelor  sau tuşele personale cel mai mult contează teatrul – tărâmul imaginaţiei, al sugestiei, al invenţiei sincretice, show-ul în care nu te surprinde o uriaşă conservă de pui radioactivă, introducerea unui pasaj din „Gaiţele” lui Kiriţescu sau o budă tapetată cu norişori pufoşi.

Orice spectacol al lui Radu Afrim este o aruncare în gol, un sport extrem, un pachet-surpriză. Realismul didactic, naturalismul bidimensional care copiază cotidianul sunt ceva cu care Afrim nu face aderenţă. El explorează magnetic o lume pre sau postapocaliptică, un interludiu, un armistiţiu înfricoşător de vesel. Te face să te întrebi dacă nu cumva, tot aşteptând sfârşitul lumii, el nu a trecut deja prin faţa noastră. Şi nu o singură dată

Peste bradul din cristal verde, ninge cu confetti colorate. O, brad frumos!

(Foto Florin Ghioca)

 

De la naveta cu Berheci la roaba cu şampanie

(„Viforul”, după Barbu Ştefănescu Delavrancea, regia Alexandru Dabija, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

Viforul.jpg

Ştefăniţă, nepotul lui Ştefan cel Mare (iar azi, şi Sfânt) era un tânăr în bună măsură teribilist, născut cu complexul gloriei bunicului său, răsfăţat, temut, influenţabil, cu o senzualitate problematică, ambiţios, orgolios, duplicitar, vicios. Chiar şi aşa, poate lucrurile nu ar fi luat-o cu totul razna. Ca pe orice om abia ieşit din adolescenţă şi scăpat din frâu, l-a distrus anturajul – gaşca, amicii de băutură şi iluzii.

„Viforul” în varianta lui Alexandru Dabija porneşte de la un scenariu destul de liber, cu inserţii din cronicari. Nu vă aşteptaţi la o reconstituire istorică, nici la tirade hohotitoare, adevăruri cutremurătoare subliniate prin dangăt de clopote, costume bogate sau desfăşurări de trupe şi trupuri. Regizorul a fost mai curând interesat de perenitatea unor metehne, de perpetuarea unor apucături autohtone, oglinda unei mentalităţii fundamental neschimbată.

Montarea este un exerciţiu cu o bună doză de spontaneitate, un proiect experimental inedit, construit cu personalitate şi îndrăzneală şi care se sprijină pe carisma, capacitatea de anduranţă şi forţa interpretativă reconfirmate de Marius Manole, cel care reuşeşte şi de această dată o incontestabilă performanţă.

Într-un cadru scenografic esenţializat, destul de discutabil structurat (în stânga puternic iluminate – o masă mare, un morman de nuci insuficient „jucate”, central – tronul acoperit, în dreapta – un soi de practicabil într-o solicitantă penumbră), personajele desfăşoară episoadele intrigii care îl va duce pe Ştefăniţă de la crimă la mormânt şi în care regăsim deopotrivă accente shakesperiene („Macbeth”) şi hâtroşenia specifică snoavei şi basmului popular.

Sincer, nu am înţeles prezenţa proiectorului şi a proiecţiilor. Nu mi-au transmis mai nimic. Cel mult o benignă şi constantă perplexitate. Cine ştie? O fi vreun simbol ale cărui înţelesuri sunt mai greu de dibuit. Sunt de admirat însă devotamentul şi entuziasmul cu care întreaga distribuţie a aderat la propunerea regizorului. Fiecare actor izbuteşte să contureze un personaj unitar, coerent şi valabil. Merită felicitaţi pentru asta. Nu e puţin lucru.

Spectacolul are un ritm bun şi o agreabilă alternare a momentelor dramatice cu cele comice. De altfel, aşa cum spuneam, sunt evitate poza solemnă, gravitatea, loviturile de teatru. Se caută în permanenţă veritabilul, un anumit tip de cotidianitate, de prizabil pentru spectatorul de azi. Nu înseamnă că dacă vorbim de epoca medievală, trebuie să ne lăsăm înecaţi de colbul ceasloavelor ce povestesc faptele de măreţie ale eroilor neamului. Nimic de-a face cu propaganda mereu activă care ne invită să ne batem cu cărămida în piept, căci suntem o naţie ce se trage din stirpe de sfinţi, de martiri şi de domni neînfricaţi şi – nu-i aşa? – spune-mi cu cine împarţi crăcile arborelui genealogic naţional ca să îţi spun cine eşti. Din acest punct de vedere, viziunea sănătoasă şi lipsită de prejudecăţi a lui Dabija ne invită să ne venim în fire şi să coborâm de pe socluri.

Ce i se poate reproşa acestui Vifor este un supărător exces în transpunere: prea multă fiziologie (salivă, apă, cerneală, transpiraţie), prea multă ambalare pe gol, trântiri, bufnituri, tropăieli, trageri de păr (din cap, din barbă); nebunia Oanei e prea „făcută”; sunt momente în care totul devine prea ilustrativ, demonstrativ, alteori uşor îngălat. În numele firescului pe care ştiu că toţi cei implicaţi în acest proiect îl caută, îmi permit să le reamintesc: echilibrul şi măsura sunt condiţii sine qua non pentru comunicarea eficientă şi valoroasă a oricărui tip de mesaj. Cu atât mai mult a celui estetic.

În pofida acestor „neglijenţe” de parcurs, montarea Naţionalului bucureştean nu este nici pe departe, cum ar putea crede unii, o bazaconie premeditat altfel. Ea reuşeşte să creeze un liant între noi cei de azi, cei de acum un centenar când Delavrancea scria piesa şi cei din vremea lui Ştefan şi a nepotului lui. O propunere artistică insolită, puternică, un demers incandescent ce transmite un straniu dar cordial şi autentic sentiment de fraternitate şi chiar compasiune.

La capătul unui drum de veacuri, constatăm că încă rătăcim prin desişul neluării în serios. Mândri că suntem ce alţii ne-au făcut, infantili şi cu ambiţii mărunte. Ştefăniţă ar fi fost un subiect perfect pentru presa tabloidă. Ceva îmi spune că în marile aşezăminte estivale unde lumea azi dansează, vânează şi bea licori din roabe, nepotul lui Ştefan cel mare ar fi fost sufletul petrecerii. Ca şi mulţi dintre noi, stră-stră-stră-stră…. nepoţii lui. Ce bezmetic Centenar a trecut! Ce veselă Apocalipsă se pregăteşte!

Sfânta treime şi cele două jumătăţi

(„Eden” de Eugene O’Brien, regia Cristina Giurgea, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

Eden.jpg

În mijlocul scenei – patul, martor al nefericirii conjugale. Un pat dublu, încăpător, cât pentru o singurătate în doi. Rutina absoarbe entuziasmul şi sporeşte nevoia de fantezie – a evada e sinonim cu a supravieţui.

Versiunea scenică a Cristinei Giurgea exploatează la maximum toate palierele propuse de textul dramatic, sentimentul neîmplinirii pe care personajele îl experimentează, marasmul pe care îl traversează, halucinanta rătăcire în Nimic, obsesia-surogat pentru sex, alcool, clivajele de personalitate, frustrările, într-un cuvânt seria de adaptări la care viaţa obligă pe oricine.

Breda şi Billy s-au pierdut în labirintul fad al cotidianului, s-au îndepărtat de imaginea lor primordială de îndrăgostiţi, de momentul unic de atracţie şi de fiorul care i-a adus împreună pe ritmurile unei melodii romantice. Aproape pe nesimţite, viaţa lor a devenit o ameţitoare cursă contra normalităţii – ieşirea din banal, din casnic, din pret-a-porter. Breda s-a aruncat în diete pentru slăbit şi fantasme erotice orientale cu haremuri şi sultani. Billy înaintează febril, ca în transă, către himera sa, Imelda, cea din spatele copacului gros, Fata Morgana ocrotită de ramele tabloului pe care îl împart în exclusivitate. În jurul lor, o lume care supravieţuieşte prin consum, un fundal agresiv şi contaminant, un univers invaziv, superficial, zgomotos.

Spectacolul de la Teatrul Naţional stă sub semnul unei creativităţi impresionant de bine articulate şi valorificată cu maturitate şi rigoare. Rar vedem pe o scenă de la noi o scenografie (Alexandra Panaite şi Alexandra Constantin) atât de spectaculoasă, de expresivă, de surprinzătoare. Iar peste toate cele, un turneu actoricesc demn de campioni – o reală performanţă pentru nişte interpreţi atât de tineri.

„Eden” este o lecţie despre unde se poate ajunge cu fantezia, analiza şi transpunerea scenică a unei propuneri dramatice. În acest sens, bursa oferită de Ambasada Irlandei pentru montarea unui text irlandez nu-şi putea găsi o împlinire mai deplină.

Pasajele extratext, jocul unor scene în oglindă (acelaşi context, unghiuri diferite), elementele de recuzită sau costum (bărci, capete de animale, crose de golf, covoraşe etc.) care îmbogăţesc atmosfera halucinant luciferică, remarcabilul talent al celor doi actori din rolurile principale (Victoria Dicu şi Silvian Vâlcu) de a fi la fel de adevăraţi într-o situaţie de permanentă dedublare (a intruchipa personajul şi a povesti raţionamentele din spatele gesturilor sau replicilor), funcţionalitatea ludică aproape inepuizabilă a decorului, coerenţa light-desgn-ului (Alexandru Darie), un ritm ameţitor, o tensiune bine disimulată şi o energie adevărată sinonimă cu instinctul fac din „Eden” un spectacol de clasă, o montare curajoasă, rafinată în care toate intenţiile se decupează cu acurateţe şi se transmit limpede, nasc empatie şi admiraţie.