Turandot – Botezul iubirii

(„Turandot” de Giacomo Puccini, regie, decor, costume și lumini Mario de Carlo, Opera Naţională Bucureşti)

Turandot_blitz.cdr

A existat dintotdeauna o atracţie a publicului consumator de artă pentru ultimele creaţii ale marilor autori, fie ei romancieri, poeţi, artişti plastici sau compozitori. Evident, Puccini nu putea face excepţie. „Turandot” nu este numai ultima creaţie a celebrului compozitor italian, ci şi cea rămasă neterminată, partea finală fiind realizată de discipolul lui Puccini, Franco Alfano.

Aşadar, nu vom şti niciodată cum ar fi arătat punctul culminant, deznodământul intrigii al cărei libret este semnat de Giuseppe Adami și Renato Simoni. Ce putem afirma însă fără să greşim este că ar fi fost un final încărcat de emoţie şi dramatism, Alfano a păstrat unitatea compoziţiei şi coerenţa stilistică, în ciuda faptului că transformarea Prinţesei Turandot apare mai curând miraculoasă decât pe deplin acoperită, justiuficată. Practic, sărutul lui Calaf, rupe vraja blestemului, înmoaie inima de piatră a prinţesei şi o umanizează. Începutul iubirii este totodată începutul grijii pentru cel iubit, un act de generozitate, admiraţie, respect şi, deloc întâmplător, vulnerabilitate.

Această revenire a magistralei creaţii a lui Puccini pe scena Operei Naţionale din Bucureşti este o incontestabilă izbândă. Mario de Carlo se întrece pe sine construind cu rigoare, creativitate şi sensibilitate un univers impresionant, bogat, variat şi fertil în plan imagistic, emoţional, dar şi ideatic, spiritual.

Cu atenţie pentru detaliu şi semn scenic cu valoare de simbol istoric şi cultural, regizorul ne propune o incursiune spectaculoasă în tot ce e mai impredictibil, mai salvator și inefabil în fiinţa umană. Omul văzut nu numai ca erou civilizator sau fiinţă cugetătoare, ci şi ca inspirator, ca fibră a creaţiei, fiu al naturii. Sacrificiul sincer al sclavei Liu (interpretată de experimentata Irina Iordăchescu), patosul iubirii ei condamnată la neîmplinire aprind în Turandot scânteia îndoielii, dorinţa de a experimenta, de a cunoaşte nemijlocit.

Căci „Turandot” este în egală măsură un omagiu adus cunoaşterii. Însă nu cunoaşterea rece, eficientă, nu ştiinţa răspunsurilor corecte, inatacabile, ci cunoaşterea care aduce cu sine tot mai multe întrebări, cunoaşterea în pofida raţiunii şi a rezonabilului, altfel spus spectacolul cunoaşterii, frenezia călătoriei către adevăr, aventura întregirii prin Celălalt.

Turandot_blitz.cdr

Calaf (o bucurie de fiecare dată întâlnirea cu Daniel Magdal) rezolvă tripla enigmă dar refuză gloria câştigătorului la puncte. Îşi doreşte inima Prinţesei, salvarea ei din cetatea de gheaţă în care e zidită. În cele din urmă, Turandot (strălucitoare Dragana Radakovic), prinţesa incoruptibilă, se lasă înrobită de un străin, fără nume, fără trecut, fără palmares dar posesor al cheii unui mister de nepătruns, a ceva ce nu se află din cărţi, prin intuiţie, abilitate sau experienţă. Iubirea e o taină.

Aş remarca valorosul contrapunct comic Ping, Pong şi Pang (Dan Indricău, Liviu Indricău şi Andrei Lazăr) – deopotrivă agreabili, surprinzători şi plini de farmec. Să nu uităm nici contribuţia corului (de juniori şi de seniori), căruia compozitorul însuşi i-a rezervat un rol esenţial şi care păstrează constant nivelul de tensiune şi măreţie pe parcursul întregului spectacol. Felicitări, Daniel Jinga!

Cât despre dirijorul-vrăjitor Tiberiu Soare, şi de această dată acesta reuşeşte echilibrul just, cuceritor între energie, aplomb şi substanţă. Puccini lasă spaţii generoase orchestrei, iar muzica se aude şi se simte divin. Nu acompaniază, ci creează un fabulos exerciţiu de seducţie.

La limita posibilului

(„Matilda şi groparii” de Stela Giurgeanu, regia Mircea Rusu, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

1

Trei surori, destul de în vârstă, căsătorite de foarte tinere cu trei fraţi, gropari, care le abuzează, le bat, le terorizează, le înşeală, hotărăsc că enough is enough şi îi ucid. Cele trei surori pe cei trei fraţi. Clar, da? Buun. Lasă cadavrele în casă şi ele se mută pe acoperiş. Mă rog, pe terasă. Dorm în sicrie şi fac pipi la o benzinărie din apropiere. Temporar, până le vine în minte o soluţie care să le elibereze definitiv de spectrul bărbaţilor omorâţi, de cadavre şi de crimă. Numai că cea mai mare dintre surori (ups! Hm, aşa cred cel puţin că Sonia e cea mai mare pentru că ea gestionează toată încurcătura asta) are şi o fiică, pe Matilda, care, pentru că are senzaţia că ceva suspect se întâmplă, vine în vizită împreună cu viitorul ei soţ, sportivul, orfanul, volubilul cu aspect de hipster Peter. El va descoperi infracţiunea dar de dragul Matildei va accepta să intre în combinaţie şi să contribuie decisiv la muşamalizarea chestiunii. A, uitasem, una dintre mătuşi e cam senilă. E important pentru că ea va spune la un moment dat nişte adevăruri grave.

Deşi nu lipsit de adevăr şi teatralitate, textul Stelei Giurgeanu, care a câştigat premiul Piesa Anului 2018 în cadrul concursului organizat de UNITER prin Editura Unitext, este totuşi schematic şi fără profunzimi. O întâmplare quasi-verosimilă ce se înşiră pe o orizontală netedă, la o temperatură constant suportabilă, fără puseuri de emoţie sau vindecătoare hohote de râs. Nimic nu surprinde, nimic nu revoltă, nimic nu indispune. Nu se rostesc fraze memorabile, nu se comit gesturi artistice excepţionale, dar nici reprobabile. Altfel spus, nu e spectaculos, dar măcar ieşi la fel cum ai intrat, nealterat, nederanjat, într-o dispoziţie indiferent civilă.

2

Actriţele (Amalia Ciolan, Cesonia Postelnicu, Erika Băieşu) se străduiesc, fiecare după experienţă, intuiţie şi resursele de mijloace din dotare. Intrarea în scenă a tinerilor Flavia Folosea şi Lari Giorgescu aduce o briză de aer proaspăt dar se dovedeşte asemenea ploii de vară – trecătoare şi vag răcoritoare. Aportul regizoral se păstrează până la sfârşit în zona sugestiei de ton, poantă, moacă. În acest context străveziu merită consemnat potenţialul pe care l-ar fi avut propunerea scenografică (Gabi Albu).

Din amplul interviu cu autoarea piesei, publicat în caietul de sală, înţeleg că repetiţiile au fost un succes. Nu e puţin lucru.

Dacă modestele mele rânduleţe vă par traversate de maliţiozitate vă asigur că nu aceasta a fost intenţia mea. Nici măcar nu cred că „Matilda şi groparii” e o neîmplinire. Sunt convinsă că având în vedere şi luând în considerare, atât s-a putut. Nu întodeauna, deşi federaţia şi antrenorii se străduiesc iar sportivii „dau totul” pe teren, echipa ajunge să şi câştige întâlnirea. Şi nu de puţine ori, un bun şi eficient  antrenament face cât o mare finală.

Important e să crezi şi să participi. Ceea ce vă doresc tuturor.

(Foto: Florin Ghioca)

Liber să (di)speri

(„Două surori şi un pian” de Nilo Cruz, regia Ruxandra Bălaşu, Teatrul Coquette, Bucureşti)

1

Anii ‘90. Cuba. O insulă unde ce se întâmplă în patria comunismului – Uniunea Sovietică – este vital şi influenţează politica de stat. Două surori, două artiste, două militante, idealiste dar tenace, aflate în arest la domiciliu, continuă să spere că în curând adevărul va triumfa iar libertatea va fi deplină.

În această recluziune impusă şi din ce în ce mai greu de îndurat, locotenentul supraveghetor, braţul înarmat şi ochiul vigilent al regimului opresiv, agentul terorii devine, pentru scurt timp, o oază de speranţă, o falie în zidul opac al necunoaşterii. Pasiunea aproape inexplicabilă pentru sora cea mare, scriitoarea Maria Celia Obispo, umanizează personalitatea rigidă, cazonă, a soldatului mereu în alertă, fidel cauzei şi spălat pe creier de propagandă. Dar e o iluzie. Nu pot exista surogate de libertate, aşa cum nu pot exista jumătăţi de adevăr.

Fără a-şi propune desfăşurări regizorale sofisticate sau spectaculoase, Ruxandra Bălaşu se dovedeşte a fi interesată mai ales de simplitatea şi firescul replicilor şi situaţiilor dramtice, de adevărul personajelor, de dimensiunea lor profund umană chiar în contextul unui incontestabil tip de eroism. Din capul locului remarc inspirata idee a folosirii spaţiului oferit de Teatrul Coquette găzduit într-o casă boierească (scenografie Daniel Divrician). Asta conferă un plus de încărcătură emoţională, de mister dar şi de autenticitate.

Cu excepţia lui  Alexandru Mandu (Victor Emanuel) care prin practici mai curând cabotine îşi duce personajul într-o zonă confuză şi deci neverosimilă, ceilalţi trei interpreţi – Celina Niţu, Ruxandra Bălaşu şi Pavel Bârsan – lasă o bună impresie, conving. În orice caz, e admirabil curajul abordării unor partituri atât de complicate care solicită, provoacă şi reclamă experienţă, resurse de versatilitate şi viziune.

2

Înţeleg că dramaturgul cubano-american Nilo Cruz este adus în premieră pe o scenă de la noi. Sincer, nu pot spune că subiectul m-a interesat vreo clipă cu adevărat. Militantismul pentru libertatea de expresie şi pentru drepturile omului din Cuba de la sfârşitul secolului trecut reprezintă orice s-ar spune o temă de nişă a istoriei contemporane. Ba, aş spune chiar că ne situăm cu acest text într-o oarecare defazare. Azi subiectele actuale sunt: criza migranţilor, poluarea, obsesia corectitudinii politice etc. Altfel spus, altele sunt problemele şi crizele societăţii umane azi. Sigur, adevărul unui subiect transcende timpuri, epoci, locuri dar în cazul strict al acestui text mi se pare că adevărul istoric prevalează în faţa adevărului general uman şi chiar general teatral.

Însă, nu absolutizez. E o chestiune de gust şi de interes strict subiectiv.

Prefer să trec peste stângăciile de construcţie, de abordare, peste neglijenţa în expresie sau excesul de mijloace. Toate devin scuzabile în faţa curajului de a ataca un subiect insolit, traversat de un interesant soi de patetism şi candoare.

A, da. Undeva la perete există un pian. Din păcate, el nu prea joacă. În orice caz, nu mai mult decât plantele verzi care fac atmosfera respirabilă şi tensiunea măsurabilă.

Şi merele din recuzita consumabilă sunt teribil de … catchy.

Europa – între renunţarea la frontiere şi renunţarea la sine

(„Strania sinucidere a Europei” de Douglas Murray, Editura Corint, 2019)

strania_sinucidere_a_europei_01

2015 este anul exploziei migraţiei către Europa. Cu toţii ne amintim imaginile din gările Germaniei cu mulţimea entuziastă scandând „Merkel! Merkel!” şi „Germania! Germania!” În paralel, deveniseră (din păcate) o obişnuinţă ştirile despre ambarcaţiunile cu imigranţi din Mediterana, scufundate sau salvate în extremis de paza de coastă italiană sau greacă.

Mulţi din cei care îşi părăsiseră casele, ţările şi îşi riscaseră vieţile pentru a ajunge pe continentul european, mărturiseau că o făcuseră din cauza războiului, a foametei ce i-a urmat sau a terorii instaurate de regimurile politice ajunse la putere.

Tulburătoarea analiză semnată de reputatul jurnalist britanic Douglas Murray reprezintă o mărturie complexă şi completă a ultimilor ani, iar din actuala perspectivă post-Brexit lucrurile se anunţă cu atât mai imprevizibile. Autorul consideră că prin politica ultra conciliantă şi de fapt iresponsabilă a liderilor europeni, continentul nostru se află în situaţia din ce în ce mai evidentă de a-şi pierde identitatea, personalitatea, coerenţa şi finalmente libertatea.

Tirania minorităţilor şi obsesia absurdă şi ineficientă a corectitudinii politice au ajuns să îngenuncheze popoarele gazdă, autohtonii care sunt din ce în ce mai expuşi agresiunii unui celălalt mult prea diferit. Se vehiculează noţiuni goale de sens şi care nici nu ajută şi cu atât mai puţin nu justifică excesele de comportament ale noilor „colonizatori”: multiculturalism sau diversitate.

Cartea este pasionantă pentru că, dincolo de viziunea indubitabil apocaliptică, propune un portret multi faţetat al Europei de azi, privită istoric, antropologic, sociologic, filosofic. În viziunea lui Douglas Murray ne-am rătăcit şi am abandonat atât propriile idealuri şi chiar idealisme (odată cu renunţarea la religia creştină şi prin refuzul oricărui tip de implicare în viaţa bisericii) cât şi propria scară de valori şi de exigenţe.

Solid argumentată, traversată de un patos benign şi bine temperat, manifestând un incontestabil şi util spirit pragmatic, volumul apărut la Corint, în colecţia Istorie, depăşeşte nivelul unei simple atitudini angajate şi posibil controversate şi deschide apetitul pentru cunoaşterea unei problematici fascinante a istoriei recente, care cu siguranţă ne va marca existenţa şi statutul de cetăţeni europeni şi pe viitor.

Sentinţa a rămas nedefinitivă

(„Barbă albastră” după Max Frisch, regia Alexander Hausvater, Teatrul Stela Popescu, Bucureşti)

1

Şapte neveste, un fiu, o natură fragilă, o copilărie marcată de pierderi, frustrări mascate în cinism şi adesea cruzime. Femeia – o muză, o necontenită căutare, coşmarul căsătoriei cu repetiţie. Implacabil. Inutil. Stigmatizant. „Fericitul” Felix Schaad rupe rutina, taie lanţul. Ucide ceea ce deja nu îi mai aparţinea. Urmează tortura refugiului în conştiinţă, acolo unde toate se amestecă şi niciun delict nu e prescris.

„Barbă albastră” e ultimul text scris de Max Frisch, în 1982. Un fel de fantezie-eseu, operă testamentară, un „rechizitoriu” spectaculos la adresa societăţii postmoderne, formată din indivizi cu dublă personalitate, orgoliu şi patimi superficial disimulate, o lume schizoidă, rece, formală şi stearpă în care repetiţia poate oferi iluzia vitalităţii, a veşnicului refresh şi a sfintei continuităţi. La centru, motivul jocului de biliard în timpul căruia tacurile se ascut periculos iar adversarii sunt cu atât mai imprevizibili cu cât sunt adesea absenţi.

2

Schaad e un tip hipersensibil şi hiperimaginativ. Universul său este unul răsturnat, atipic, mişcător, comportamentul său social este unul eminamente serial. Soţiile seamănă între ele iar, ucigând-o pe cea care cel mai probabil s-ar fi dovedit a fi ultima, ucide de fapt întreaga serie, o colecţie de eşecuri, de iluzii spulberate, anulată printr-un gest ferm şi sigur: strangularea.

Rosalinde, nume de subretă, jucăuşă, greu de iubit, simplu de amăgit şi de ucis. Infailibilul alibi – cinci crini albi, comandaţi la o florărie cu stil, ca şi cum rivalul ar exista, ca şi cum gelozia ar avea obiect.

Dramatizarea lui Alexander Hausvater nu pierde nicio clipă din vedere tensiunea, acumularea capetelor de acuzare, acutizarea, „travaliul doliului”. Spectacolul, desfăşurat simultan în planul real, obiectiv al interogatoriilor şi pledoariilor şi în cel subiectiv, din mintea chinuită de remuşcări a eroului, reface în chip creativ, convingător, traseul imposibilei evadări din sine (universul sonor „desenat” de Tibor Cari e în acest context un fidel şi fermecător partener de călătorie).

3

Procurorul (remarcabil Adrian Ciobanu), Acuzatul (Marius Stănescu apariţie stranie, halucinantă, impecabil dozaj) şi personajul multiplu feminin (excepţională performanţă artistică Ada Navrot) ne propun un duel periculos, în timpul căruia martorii se tot schimbă iar depoziţiile nu certifică, ci chestionează adevăruri subiective. Vinovăţia însăşi pare să nu mai fie o miză. Merită felicitări întreaga distribuţie, dar în chip special Crina Matei pentru forţa seducţiei (totuşi, pasajele melodice sună cam strident. Poate e strict o problemă ce ţine de sonorizare sau amplificare a sunetului, ceva lesne reglabil), Irina Cărămizaru şi Ana Maria Ivan pentru adevăr, precizie şi varietatea mijloacelor. În ceea ce priveşte „figuraţia”, ea este cu adevărat „specială”.

Scenografia semnată de surprinzătoarea Adina Mastalier face minuni într-un spaţiu scenic destul de înghesuit dar, iată, valorificat la maximum.

În concluzie, recomand cu căldură şi chiar sincer entuziasm această nouă producţie a Teatrului Stela Popescu. Fie ca să fie doar primul episod al unui succes serial!

Duşi cu trenul

(„Există nervi” de Marin Sorescu, regia Felix Alexa, Teatrul Dramaturgilor Români)

1

Azi avem încălzirea globală, conspiraţia mondială a celor care gestionează industria farmaceutică, obsesia migrantului care ne ia locul de muncă, mania mâncatului sănătos şi multe, multe altele. De când a dat peste noi progresul (care, vorba lui Caragiale, odată pornit devine imposibil de oprit) am intrat în panică. Drumul pe care avansăm nu poate duce decât într-o prăpastie. Suntem în miezul apocalipsei, suntem victimele ei.

De sute de ani, omenirea se luptă zadarnic cu nevroza. Nu e de mirare că un poet special – Marin Sorescu – testând ocazional (cu mai mult sau mai puţin succes) genul dramatic, s-a lăsat ispitit de această temă, iată, mereu în actualitate.

„Există nervi” ne propune o fantezie cinico-absurdă pornind de la spaimele, preconcepţiile şi laşităţile noastre ale tuturor. Astfel, apartamentul „cu balcon”, în care locuieşte cu chirie un nevrotic declarat devine teatru de operaţiuni în războiul împotriva nervilor. Mai mult, un personaj straniu, un profesor care se recomandă neurolog şi care pretinde că spaţiul locativ cu pricina e de fapt un tren în mişcare, le propune insomniacului locatar şi ultra serviabilului prieten al acestuia ca printr-un joc complicat de-a sugestia şi autosugestia să demonstreze împreună inexistenţa nervilor. Ca pentru a spori confuzia, în „compartiment” ajunge la un moment dat şi o tânără neconsolată şi complet debusolată, victimă a unor farfurii cu linguri zburătoare dar şi a indiferenţei în cuplu.

În ceauşism, textul lui Sorescu a fost interzis, puţinele încercări de a-l monta fiind sortite eşecului. Nu e de mirare, dacă ar fi să luăm în calcul doar tonul general vădit aluziv. Numai că „şopârlele” din urmă cu trei decenii azi şi-au pierdut şi ţinta şi eficienţa. Aşadar, textul trebuie jucat „pe bune”, ca atare, uitând de dublul sens.

Felix Alexa a fost atras de această încăpătoare temă a nevrozei, dar şi de amestecul de poetic, umor şi cinism. Din punct de vedere readucere în prim-plan a unor texte rămase în sertarele predecembriste sau de tranziţie, misiunea este nu numai lăudabilă, ci şi îndeplinită. Ne aflăm la Teatrul Dramaturgilor deci se presupune că dramaturgia e vedeta.

Din punct de vedere „împlinire” spectaculară, a rămas loc de mai bine. Regizorul a lăsat greul (dar şi meritele) pe actori şi nu s-a înşelat în distribuirea lor. Atât Gabriel Răuţă şi Răzvan Vasilescu, cât şi Alexandru Conovaru şi Amelia Ursu îşi interpretează partiturile cu adevăr, personalitate şi credinţă. Ar fi meritat un plus de susţinere prin construcţie.

2.jpg

Mesajul lor rămâne la nivel literar şi literal, mai puţin şi în orice caz nu în chip constant teatral. Cadrul scenografic (Andrada Chiriac) este „insuportabil” de naturalist pentru un text încărcat de metafore şi traversat de himere. Fără un plus de invenţie în plan spectacular, regizoral, textul nu se livrează singur, nu e spectaculos (pe alocuri nici măcar teatral), iar actorii nu pot susţine ritmul doar din vorbe, fie ele şi rostite cu talent.

Totul pare nefinisat, o suită de secvenţe, unele mai reuşite, altele complet ratate, altele rămase în stadiul de schiţă. Rezultatul e mai curând discursiv şi incipient, ca un spectacol-lectură. Se citesc toate intenţiile dar nu se decantează viziunea. E un galop de energie şi incontestabilă bunăvoinţă, dar tot combustibilul se dovedeşte insuficient şi pentru decolare şi pentru zbor curajos şi surprinzător. Rămânem în stadiul de planare, fără riscuri care să ne pună în pericol receptarea dar şi fără senzaţii „tari” care să ne asigure ieşirea din normal (a se citi mediocru, banal).

Şi în plan stilistic, compoziţia nu e complet şi ferm coagulată: se pendulează între comic a la Băieşu/Mazilu şi absurdul noir a la Ionesco. Iar asta rătăceşte în plus spectatorul care râde haotic (sau nevrotic) şi cade pe gânduri cam tot aşa. Rămânem suspendaţi pe un prag ce tinde să devină inconfortabil între vagon de tren şi apartament de bloc sau nici una nici alta sau şi-şi. Aş spune că atmosfera este una respirabilă dar impactul se orientează către minor.

Însă, cu toate imperfecţiunile lui, „Există nervi” rămâne cu un mare merit: creează o punte între noi cei de la sfârşitul anilor 60 ai secolului trecut când a fost publicat textul şi noi cei de azi care ne păcălim nervii cu prozac şi cărţi de colorat pentru adulţi. Sfatul meu terapetic ar fi: Mergeţi la teatru! Nu are cum să vă facă rău.

Cu un secol prea devreme. Opt ani în Africa

(„În Africa. Uimitoarele aventuri ale lui Stanley şi Livingstone” de Martin Dugard, Editura Corint, 2019)

in_africa_01.jpg

„Doctorul Livingstone, presupun”- acestea sunt cuvintele rostite de jurnalistul Henry Morton Stanley devenite legendare. David Livingstone, un insolit şi productiv amestec de explorator, misionar şi om de ştiinţă şi-a propus să descopere de unde izvorăşte Nilul. Au urmat peste opt ani de luptă cu necunoscutul şi cu propriile limite, opt ani de suferinţă şi de şcoală a vieţii, un final tragic dar nu inutil. Editura Corint ne invită într-o expediţie magică, pe urmele unui vis imposibil.

Ne aflăm în a doua jumătate a secolului XIX, când Africa era încă un tărâm necunoscut şi prin urmare extrem de imprevizibil şi de periculos pentru lumea civilizată. David Livingstone porneşte în aventura vieţii lui dorindu-şi să descopere izvorul Nilului, un fluviu aproape mitic încă de atunci. Bolnav, slăbit, muşcat de leu şi schilodit pe viaţă, eroul nostru va plăti cu viaţa marea taină a cunoaşterii şi ne va revela peste ani unicitatea unui caracter puternic, a unui curaj remarcabil şi a forţei civilizatoare. Un demers profund uman, ştiinţific dar şi emoţional şi o veritabilă robă de sacrificiu în slujba oamenilor şi a lumii lor.

Pe urmele lui Livingstone va păşi un amator, un încercat al soartei, un fel de mercenar benign, cel care va inventa o nouă tradiţie a jurnalismului de aventură. Corespondent al unui cotidian american fost tabloid care intenţiona astfel să se rebrenduiască, Henry Morton Stanley va ajunge la capătul unei fabuloase călătorii să-l descopere nu numai pe omul despre care nu se mai ştia nimic de ani de zile, ci şi pe sine – o maturizare şi o împlinire a propriului destin. „Doctorul Livingstone, presupun” ar fi rostit acesta la întâlnirea aproape fantastică a celui care îi devenise o autentică obsesie. Această propoziţie încărcată de trac şi candoare, avea să devină formula standard  de salut pentru generaţii de exploratori în Africa, atunci când se întâlneau unul cu celălalt pe traseu.

Stanley îl descrie astfel pe Livingstone în jurnalul său: „Presupun că nu este un înger, dar se apropie de acea stare atât de mult cât poate natura să îi permită unui om să se apropie … Blândeţea lui nu îl părăseşte niciodată, optimismul nu îl abandonează niciodată. Nicio nelinişte nu îl chinuie, nicio lipsă de concentrare, nicio absenţă îndelungată de lângă căminul lui sau de lângă cei dragi nu îl face să plângă. Crede că totul se va sfârşi cu bine până la urmă. (…) Chipul lui palid m-a şocat la prima noastră întâlnire, pasul greoi ce arăta vârsta şi călătoriile dificile, barba sură şi umerii lăsaţi lăsau o impresie greşită. Sub învelişul uzat se ascundea un fond nesfârşit de nefericire şi de inepuizabil umor. Acel trup chinuit al său conţinea un suflet tânăr şi foarte exuberant”.

Un volum inspirat din adolescenţa lumii noastre, atunci când toate erau de încercat şi încă existau personaje remarcabile ce se lăsau seduse de necunoscut, chiar dacă această „ispită” aducea cu sine suferinţă, singurătate şi moarte. Nu întâmplător Livingstone se ghida după vorbele apostolului Pavel: „Ne lăudăm şi în suferinţe bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează”.