Fratele meu, anormalul

(„Trucul lui Patrick” de Kristo Šagor, regia Anca Maria Colţeanu, Teatrul de Comedie, Bucureşti)

1.jpg

Patrick şi-a dorit dintotdeauna un frate, atât de mult încât acesta a devenit personajul lui imaginar preferat. Numai că, cel mai mult şi cel mai mult, Patrick şi-ar fi dorit un frate mai mare, mai înţelept şi mai puternic decât el, un frate mai mare cu care să se dea mare. Imposibil. Dar visul lui Patrick s-a împlinit pe jumătătate, căci urmează să aibă un frate, unul care se va naşte vulnerabil, cu sindrom Down.

Istoria plină de candoare şi speranţă, imaginată de dramaturgul german Kristo Šagor are forţa unui reportaj şi aura unui basm pentru copii (şi adulţi) ascultători. Împreună cu Matei Vladimir (scenografie), Andrei Stamate (grafica video) şi Ovidiu Savu (muzica), Anca Maria Colţeanu ne invită într-o dublă aventură: aceea în universul pur, generos, deschis şi sincer al copilăriei, şi aceea în universul încărcat de prejudecăţi, înnegurat de griji şi probleme insolvabile al părinţilor şi adulţilor, cei care iau decizii, asumă responsabilităţi, caută soluţii pentru a supravieţui rătăcirilor de tot felul.

Răzvan Krem Alexe şi Emilian Mîrnea sunt ghizii noştri cu personalitate multiplă (întruchipează mai multe personaje), iar scena mică a Teatrului de Comedie devine terenul lor de joacă. Volubili, carismatici, muzicali, cei doi actori te cuceresc prin amestecul de emoţie, umor şi ludicitate. Cred însă că dacă ar fi ales să joace „serios”, „normal”, mai „lucid” partiturile şi nu să „parodieze” doi copii, spectacolul ar fi câştigat în anvergură şi tensiune iar mesajul scenic în consistenţă. Altminteri, ceea ce propun ei se susţine şi va avea priză la public căci e accesibil, hazos şi are farmec, dar se ratează accesul la o dimensiune în plus, aceea în care s-ar fi putut întâlni şi echivocul şi nuanţele grave. Unde mai pui că, în realitate, copiii nu se prostesc atunci când povestesc ceva important. Ei o fac cu maximă seriozitate însă – din cine ştie ce motiv – adulţii reproducând conversaţia copiilor ajung să-i caricaturizeze şi să transforme dialogul lor într-un scheci.

2

Părerea mea este că dacă s-ar fi optat pentru o interpretare firească, fără excesele specifice spectacolelor pentru preşcolari (dar din ce în ce mai rar şi acolo), spectacolul ar fi fost mai împlinit, mai asumat şi mai concentrat. Căci dincolo de poante, de atmosfera agreabilă, tonul jucăuş, şi, de fapt, înainte de orice, textul lui Kristo Šagor ne vorbeşte despre un drum iniţiatic fabulos pe care Patrick (devenit alter ego-ului oricăruia dintre noi) îl parcurge cu tenacitate, curaj şi un tip special de discreţie. Este drumul de la necunoaştere şi prejudecată la acceptare prin iubire şi este totodată povestea maturizării unui copil de 11 ani.

Dincolo de rezervele mele legate de abordare (simple subiectivităţi, chestie de gust şi de natură), ţin să o felicit pe Anca Maria Colţeanu pentru alegerea acestui text absolut insolit ce se constituie şi într-un prilej oferit publicului de a aplauda doi actori cu certe calităţi pentru performanţă în profesia pe care şi-au ales-o. Vivat bucuria de a face teatru şi a spune poveşti!

Reclame

Shakespeare, deci rezist

(„Richard al III-lea” de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, Teatrul L. S. Bulandra, Bucureşti)

1.JPG

 Au trecut veacuri peste acest text al lui Shakespeare, războaie, revoluţii, lovituri de stat, campanii electorale, atentate, lumea a dus-o mai bine sau mai rău, s-au schimbat generaţii, percepţii, clima, şi totuşi, povestea unui vremelnic rege englez continuă să ne tulbure. De ce? Numai pentru că geniul shakesperian sparge toate barierele de timp şi spaţiu? Nu numai, ci şi pentru că fundamental nu ne-am schimbat. Nu doar Shakespeare e contemporan cu noi, ci şi personajele lui sunt concetăţeni de-ai noştri. „Richard III” a aniversat câteva centenare. Noi continuăm să revedem alţi actori în aceeaşi piesă. Asistăm. Spectatori. Ca la teatru.

Andrei Şerban ne propune un spectacol manifest, în egală măsură o comedie umană şi de moravuri şi o tragică perspectivă asupra umanităţii, a valorilor, a moralităţii, a meritocraţiei. Richard e un diavol, dar e proiecţia şi rezultatul indolenţei, tăcerii, neimplicării noastre, e monstrul născut de somnul raţiunii colective, e imaginea hâdă, terifiantă a unei lumi dominate de ură, dorinţă de putere şi poftă de răzbunare, lumea devenită arena frustraţilor, a celor aflaţi într-o continuă campanie de pedepsire. Pe Richard nu îl iubeşte, nu îl creditează şi nu îl admiră nimeni. Trăieşte în ungherele saloanelor festive, mereu în umbra tronului, complotează, ţese intrigi şi, de fapt, construieşte a road to hell. Se autoproclamă rege şi odată ajuns acolo, retează toate treptele scării pe care a urcat (prieteni, rude etc.).

2.jpg

Din capul locului trebuie să spun că „Richard al III-lea” de la Bulandra porneşte sub bune auspicii. El s-a născut în zodia necesităţii. Era nevoie în acest moment de un asemenea spectacol hardcore, puternic, lucid, hrănitor. Din acest punct de vedere, montarea „se încarcă” cu un anumit tip de climat, de energie şi de dinamică, cele ale vremurilor pe care le trăim. Este aproape miraculos cum Andrei Şerban se regăseşte într-un moment crucial pandant cu cel de acum trei decenii. Acum teatrul redevine politic, în anii 90 Şerban, în calitate de regizor şi director al Naţionalului bucureştean îşi asuma misiunea de a readuce spectatorii în sălile de teatru, încercând să concilieze, să restabilească un raport de complementaritate între scena străzii şi cea a teatrului (ne amintim nu numai de „Triologia antică”, ci şi de „Cine are nevoie de teatru” etc.)

Însă regizorul nu derapează în cotidian de dragul cotidianului. El găseşte remarcabile soluţii pentru a face din textul shakesperian un vehicul al viitorului şi în acelaşi timp transplantează elemente uşor recognoscibile din realitatea imediată în contextul dramaturgic de bază. Un transplant nu numai reuşit, funcţional, ci şi un preţios exemplu de adaptare cu gust, cu măsură şi cu impact. Inserţiile contemporane au eficienţă nu în planul primar, al poantei, ci în planul profund, al sensurilor care fermentează (şi aici merită felicitări şi o adâncă reverenţă Daniela Dima, cea care semnează traducerea şi adaptarea).

Nu cred că am văzut niciodată un spectacol mai izbutit şi mai tulburător din punct de vedere plastic. Soluţiile scenografice incredibile (Andrei Şerban, Octavian Neculai), costumele (Fruzsina Nagy) care completează personalitatea personajelor şi care nu sunt doar imagine, look, ci mai ales componentă caracterială redimensionând şi dând amploare şi consistenţă mesajului, împreună cu muzica „gestionată” cu talent, pasiune, farmec şi umor de Raul Kusak, se constituie într-un produs artistic unitar, spectaculos, dinamic şi remanent.

3.jpg

Marius Manole se află în faţa celei mai complexe, solicitante şi ofertante partituri din cariera sa de până acum. Expresiv şi expansiv, cu o rostire straniu variată asemenea unui ventriloc uneori, alteori aproape coregrafiată, ubicuu (apare de pretutindeni, se insinuează sau dă buzna), inepuizabil în mijloace, el reuşeşte un exerciţiu de maximă virtuozitate şi forţă de transfigurare.

„Richard al III-lea” este însă incontestabil reuşita unei întregi distribuţii la fel de valoroase ca interpretul rolului titular. Rodica Lazăr face un rol fabulos, impecabil conceput, meşteşugit, asumat. La fel Cornel Scripcaru (în triplă ipostază, cea mai curajoasă distribuire din spectacol) cu stilistica lui aparte, un actor unicat ce combină în proporţii juste cinismul, candoarea şi o aparentă detaşare generând un tip special de emoţie, Alexandra Fasolă şi Mirela Gorea – agente suverane ale unui fior tragic autentic, veritabil, dar şi George Ivaşcu, ex-ministrul căruia merită să îi urăm asemenea Fiului Risipitor „Bine ai revenit!” sau Cătălin Babliuc în Buckingham, omul cheie în ascensiunea lui Richard simulând/disimulând fidelitatea (un echivoc extrem de valoros şi complicat de redat artistic), ca şi toţi ceilalţi. Vă asigur că sunt toţi nu numai actori talentaţi şi dedicaţi meseriei, dar şi oameni care înţeleg dimensiunea şi riscurile profesiei pe care o fac. Altfel sunt convinsă că nu ar fi rezistat în acest „cantonament” impus de Andrei Şerban. Şi cred că nu întâmplător, de această dată, nu se apelează la soluţii de rezervă. Nu sunt mai mulţi actori pe un rol, ci, dimpotrivă, mai multe roluri pe acelaşi actor. În acest „Richard al III-lea” se joacă cu prima şi unica echipă. Cea mai bună.

4.jpg

Ce-ar mai fi de spus? Evident că vă invit şi eu să vedeţi spectacolul. Sper să se joace suficient de des în aşa fel încât să îl vadă cât mai multă lume. Cu vorbele unui om care a trăit acum sute de ani, noi azi sancţionăm prezentul. Pe scenă, lumina se stinge pe rânjetul profesionist al politicianului care ne promite (din nou) consens. Luminile se mută pe sală. E vremea schimbării. Puneţi toată energia pozitivă, entuziasmul şi speranţa în oportunitatea care se deschide în faţa fiecăruia dintre noi. Azi şi mereu. „Time is on my side”. Rolling Stones (nişte concetăţeni de-ai lui Shakespeare) dixit.

(Foto: Livia Vişănescu)

 

 

Vitamine, aprozare, autostrăzi, canalizare

646x528

După ce a scos ţăranul din noroi, PSD îşi propune să-i bage şi buda-n casă; s-a demonstrat ştiinţific: omenirea începe să se tâmpească; în ţara lui Kim, toată lumea votează pe toată lumea; azi şi numai azi PSD a început să construiască autostrăzi.

O circulară a Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (MDRAP) a fost răspândită prin toate primăriile şi atrage atenţia că toţi locuitorii localităţilor unde există reţea de canalizare au obligaţia să se racordeze la aceasta, WC-urile din fundul curţii, dar şi fosele septice, fiind interzise. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (MDRAP) a trimis în teritoriu o circulară prin care le cere primarilor să ia măsuri urgente pentru ca toţi locuitorii să se racordeze în cel mai scurt timp la reţelele publice de canalizare. Evident, acolo unde acestea există. Vedeţi? Asta înseamnă un partid care ştie ce vrea. Prin programul de guvernare, PSD scoate WC-ul din natură şi îl bagă lângă televizor. Adica de ce tu să te caci după casă şi Badea să mănânce căcat în sufragerie?

IPJ Giurgiu a început verificări după ce un poliţist a fost filmat în maşina Poliţiei, în pantaloni scurţi, după ce pare că a oprit un şofer, transmite Mediafax. Imaginile cu un poliţist filmat în timp ce urcă la volanul maşinii de Poliţie, îmbrăcat în pantaloni scurţi, după ce pare că a oprit un şofer, au fost postate pe o pagină Facebook, având ca titlu „poliţist îmbrăcat în pantaloni scurţi a ieşit la vânat de şoferi în localitatea Ghimpaţi, judeţul Giurgiu”. Nu contează lungimea pantalonilor, legea contează! Legea te scoate din casă şi în chiloţi, că arde inima în tine să îi prinzi pe infractori. Ia să vedeţi în vară jandarmeria în şlipi şi şlapi cum comandă tulumbele cu apă de mare. Eu zic să luăm lecţii de înot, că la ce gaze bagă ăştia riscăm înecul.

Omenirea a bifat multe lucruri stupide în secolul al XX-lea, însă, chiar şi aşa, testele IQ arătau o creştere a inteligenţei. Acum însă, în mod oficial, trendul s-a inversat. Asta înseamnă că inteligenţa oamenilor este în regres. Jurnaliştii de la inc.com se întreabă dacă fenomenul a fost cauzat de dietele noastre din ce în ce mai nesănătoase, de sistemele educaţionale neperformante, de dependenţa tehnologică sau poate de sursele de informare (n.r. – a se citi tabloide şi site-uri de fake news) pe care le frecventează mulţi dintre noi. Consemnăm reacţia doamnei Vasilica Dăncilă pe subiect: “Este exact ce preşedintele Dragnea atrăgea atenţia şi este foarte important să înfiinţăm acele aprozare, sursă de plus valoare şi vitamina Dî. Televizoarele sunt pline de fuck niuz, cu excepţia la antena 3, judeţul teleorman şi Sala Palatului când cântă Fuego şi alţi romancieri.

O poezie a lui Heinrich Heine a fost atribuită, de autorii subiectelor la simularea evaluării naţionale, poetului român St. O Iosif, cel care, de fapt, a tradus-o. Este vorba de poezia „Stai şi asculţi sub ramuri…” tradusă de poetul român în 1895 şi apărută pe 16 aprilie în acelaşi an în revista Viaţa. „Regret să constat că ne întâlnim din nou cu un malpraxis pedagogic în întocmirea subiectelor de examen pentru elevii de gimnaziu”, a declarat criticul literar Luminiţa Corneanu. Ei, malpraxis! Că doar nu s-a operat în carne vie. Şi apoi, dacă Şt. O. Iosif l-a tradus pe Heine înseamnă că merită să fie trecut la autor plin. Păi, cine traduce un geniu, gata, e dublu geniu: că s-a prins de ce a zis geniul iniţial şi a avut şi genialitatea să ne povestească pe limba noastră. Degeaba, dacă nu era Şt. O. Iosif, Heine stătea şi acum sub ramurile nemţeşti. Decât Iohannis putea să înţeleagă ce face el.

Brandul american Victoria’s Secret intră pe piaţa locală şi anunţă deschiderea primului magazin în România, în incinta unui mall din Capitală. Inaugurarea este prevăzută pentru ultimul trimestru din acest an, magazinul care va ocupa un spaţiu de 500 metri pătraţi urmând să comercializeze întreaga gamă de produse a brandului. Haoleo, mo, da’ prea neîncăpăcios este la câte doamne vrea să se sirvescă dîn el. Să are şi sutene IcsIcsLeu că noi suntem mai hecţpansive aşa. Şî dacă să poate să aduce şi chiloţi pă gât că la noi e dân tradiţie totu’ să vine pă gât: salba, şişu, uischiu cu cube dă sloi gheţos. Şî cel mai bine vine pă gât ceafa dă porc. Ştii cum? Helancă.

Un avion care decolase de pe un aeroport din Arabia Saudită, cu destinaţia Malaysia, a fost nevoit să se întoarcă la sol pentru că mama îşi uitase copilul în terminal. Pilotul s-a văzut nevoit să facă o cerere neobişnuită către turnul de control. ”Domnul fie cu noi. Putem să ne întoarcem?”, solicită pilotul. Confruntat cu o solicitare inedită, operatorul pare confuz şi se aude cum se consultă cu alţi colegi înainte de a lua o decizie. ”Solicită întoarcerea la sol”, spune el unui coleg. ”O pasageră şi-a uitat copilul în sala de aşteptare, sărmanul”, mai comentează el. Sanchi, l-a uitat. L-a lăsat în schimb de experienţă. Să vadă dacă face şi el ca Macaulay Culkhin. N-a făcut niciun nimic. Era cum îl lăsase, numai că se uita la Ţestoasele Ninja pe telefonul unui nene care dăduse semne clare că nu mai are nevoie de el. Şalom!

O vulpe tânără care a intrat noaptea în adăpostul puilor şi găinilor de la un liceu agricol din Franţa a fost găsită moartă dimineaţa şi se bănuieşte că a fost omorâtă de păsări, relatează AFP. În articolul preluat şi de Guardian se menţionează „instinctul de turmă” al păsărilor care s-au aliat pentru a face faţă pericolului. Ai auzit, bă, PSD? Nu mai subestimaţi voi găinile că astea sunt la zi cu somnul şi când o fi la o adică vă ciocăne pe toate părţile, ciur vă fac. Păi, ce a crezut ea, vulpea, că cu turma de găini merge ca cu ursu’?

Rata de participare la alegerile legislative desfăşurate în Coreea de Nord la sfârşitul săptămânii trecute a fost de 99,99%, superioară celei de 99,97% înregistrate la scrutinul precedent, conform presei oficiale de la Phenian. La fel ca în 2014, fiecare din cei 687 de candidaţi a obţinut 100% din voturi. ”Toţi alegătorii au participat ca un singur om la acest scrutin care cimentează puterea unui popor la fel de solid ca o stâncă”, a notat agenţia nord-coreeană, citând un raport publicat de Comitetul electoral central. Asta e tată, monolit. Şi cel mai mult îmi place că cine candidează e şi ales adică nu se mai face top, nu se mai scoate numărătoarea. Eşti pe listă, gata, ai trecut. Păi, ce, suntem la Eurovision să iei locul I prin acumulare de puncte? Nu, băiatule. Partidul are nevoie de tine, ţara face ce zice partidul. Şi asta de ce? Pentru că pot.

După ce au stat aproape o săptămână fără apă potabilă, din cauza penei de curent care a afectat întreaga ţară, venezuelenii au din nou apă la robinete, doar că aceasta are culoarea neagră, scrie CNN. Potrivit lui Leon Jurado, primarul municipalităţii San Diego din Carabo, apa neagră este rezultatul unei „erori umane” şi nu ar avea legătură cu pana generală de curent. Ia uite, ce de-a mai pretenţiile. Păi e apă cu zaţ, şi unde e zaţ e şi nădejde de cafea. Bine, asta în cartierele de la periferie. În cartierele rezidenţiale, gen Primăverii de la ei, curge neagră că e cu petrol, dar nu petrol care arde, ci un petrol mai nămol aşa, bun la încheieturile descleiate. Majoritatea susţinătorilor preşedintelui Maduro au afirmat răspicat că de când beau apă neagră li s-a deschis orizontul ideologic. Viva la revolucion intestinal!

PSD a anunţat vineri dimineaţă, pe pagina oficială de Facebook, că la ora 12:30 vor începe lucrările la centura ocolitoare a Bacăului, parte a autostrăzii Moldovei. Anunţul PSD vine în contextul protestului masiv anunţat pentru aceeaşi zi la ora 15:00, zeci de firme şi instituţii anunţând că îşi opresc activitatea pentru 15 minute în semn de protest faţă de refuzul guvernului de a construi autostrăzi. Interesant că începem cu o ocolitoare. Ora 12.30 nu a fost aleasă întâmplător, este chiar cu o jumătate de oră înainte de masă. Dar asta pentru că, fiind neatrenate, utilajele riscă să facă febră, se îneacă motoarele, se supraîncălzesc betonierele, lopata nu mai face priză. Setea de muncă e mare dar suntem raţionali, nu ne repezim că pe urmă riscăm să terminăm prea repede. Aşteptăm următoarea mişcare a lui Mandachi. El porneşte din capătul lui, noi din capătul nostru şi ne întâlnim… când a terminat. Dăm noi panglica. Păi, ce? Ne face pe noi o pamblică?

 

Atenţie! Acest text este un pamflet şi trebuie tratat aşa cum merită.

Adânc în pădure, întunericul

(„In the forest dark and deep” de Neil LaBute, regia Iarina Demian, Unteatru, Bucureşti)

1.JPG

Un bărbat şi o femeie (fraţi). Într-o „relaţie disfuncţională”, se spune în prezentarea spectacolului (dar care relaţie de pe lume se poate lăuda că este 100% funcţională?). Undeva, departe de oraş, la adăpostul pădurii, departe de rutina şi de formalismul unui cotidian cenuşiu, împachetează lucruri şi îşi despachetează sufletele. Betty îşi cheamă fratele să o ajute la strâns/debarasat/golit o casă pe care urmează să o reînchirieze. Peste tot sunt cărţi, fragmente de viaţă ce devin pe rând indicii, probe, circumstanţe agravante. Se formulează rechizitorii, se încearcă pledoarii. Eschivă, atac, fandări, touché! Betty şi Bobby nu şi-au vorbit demult. De fapt, niciodată.

Neil LaBute, un dramaturg cu un talent incontestabil, dar mai ales conştient că literatura dramatică reclamă meşteşug, ştie cum să combine câştigător umorul cu fiorul tragic, realismul psihologic şi nuanţele de absurd, tăcerea ucigătoare cu replica izbăvitoare, emoţia fluidă cu detaşarea tăioasă. Rezultă o lucrătură fină, subtilă, aproape paradoxală, în orice caz verosimilă şi spectaculoasă.

Sunt spectacole la care asişti şi spectacole la care exişti. Şi ai sentimentul că prezenţa ta acolo devine esenţială, şi că de felul în care te manifeşti depinde turnura pe care o va lua povestea din faţa ta. Iarina Demian are un acut simţ dramatic. Simte ce ar putea parazita mesajul, surplusurile, excesele, bizareriile, cromatica toxică, şi ştie cum, cu tenacitate, creativitate şi curaj să îşi aşeze montările într-un climat echilibrat, benign, eliberat de artificii, nutritiv. Spectacolele ei au nu numai adevăr, ci aş spune şi caracter, ceea ce e mult mai rar şi mai preţios decât simpla personalitate. Un gest, un accent, un ton îţi schimbă perspectiva şi te ţin într-o priză fermă dar discretă, ca o plasă de siguranţă pe care o simt doar cei care au curajul de a face saltul de undeva de sus, aproape de cupolă.

3

Mihaela Sîrbu şi Tudor Chirilă (sau invers). Dorina Chiriac spunea că sunt cu atât mai de apreciat cu cât e teribil de greu să joci frate şi soră, pentru că în acest tip de relaţie actorii trebuie „să simuleze” o legătură profundă, de sânge. Hm, depinde de actori. Dacă vorbim de cei în cauză, ei sunt atât de talentaţi încât ar putea fi distribuiţi şi invers. Glumesc (şi nu prea). Mihaela Sîrbu şi Tudor Chirilă nu „simulează” nimic. Textul e doar cadrul, scenariul, pretextul, restul se conjugă cu „a fi”. Fie vorba între noi, în povestea asta e mai degrabă vorba de disimulare decât de simulare.

Mihaela Sîrbu nu e o actriţă de intuiţie (deşi predă improvizaţia) şi nici de coloratură, ci una de construcţie, de greutate. Personajele ei au coerenţă şi în plan logic şi în cel emoţional. De această dată, Betty se află într-o postură complexă: a ucis şi nu poate să-şi recunoască asta, iar fratele ei cu care nu a comunicat niciodată cu adevărat, e singura soluţie de avarie, singura bucată de pământ pe care poate acosta. Se simte hăituită în ea însăşi şi are nevoie de prezenţa cuiva alături de care a experimentat cândva fie şi un imperfect dar sigur Acasă. E în derivă pe un ocean pustiu. Bobby e ancora. O ancoră ruginită, „disfucţională” dar singura la dispoziţie. Asistăm nu numai la o performanţă artistică, ci şi la etalarea unui „mod de funcţionare” în această meserie. O lecţie pentru cei care vor să înveţe de la cei mai buni.

Tudor Chirilă – ştim asta – nu e numai actor (asta nu înseamnă că a fi actor e vreun bagatel lucru), el acoperă un întreg univers artistic şi de expresie. Dincolo de muzică, literatură, Tudor s-a învrednicit să adune şi o bogată experienţă de viaţă pe care ştie cum să o pună la treabă în cealaltă viaţă – pe scenă. Se simte bine, motivat în pielea lui Bobby, demonstrează un plus de abilitate, de măiestrie, plasticitate chiar, toate traducându-se prin firesc, iar publicul merge cu el de la prima replică. Nu aş spune că personajul îi vine mănuşă, nici nu prea cred în aşa ceva. Aş zice că el şi Bobby se completează reciproc, se întregesc, astfel încât nici nu mai ştii până la capăt cine e cine. Cam aşa stă treaba când vorbim de carismă, inteligenţă şi talent.

2.jpg

În ceea ceea ce îi priveşte pe ambii interpreţi, aş mai remarca ceva extrem de rar şi cu atât mai valoros. Deşi partiturile sunt grase, păstoase, săţioase, Mihaela şi Tudor nu şi-au pierdut capul nicio clipă. Şi-au ţinut firea şi şi-au respectat statutul profesional. Nu au capitulat în faţa tentaţiei de protagonism, joc la rampă, şmechereşte, nu au tras cu ochiul sau cu poanta la public, nu au scăpat în lanul cu melodramă. Întreg spectacolul este o mostră de echilibru, rigoare, bun gust, măsură şi precizie.

Rândurile mele se încheie aici. Vă invit nu numai să vedeţi spectacolul, ci să îl luaţi pe cont propriu, să îl urmăriţi cu atenţie, bunăcuviinţă şi răbdare! Nu întâmplător Irina Moscu (scenografie) şi Daniel Klinger (light design) au gândit astfel spaţiul de joc în care suntem toţi. Uitaţi că aţi venit însoţiţi, uitaţi de telefonul din geantă şi de traficul de afară! Ceva unic, irepetabil începe chiar acum în faţa voastră.

Am urmărit tot spectacolul de pe un cub alături de un tânăr necunoscut. La picioarele mele au stat tot timpul două pahare lungi, colorate uşor în roz(e). Ele nu au fost folosite, nu au „jucat”, dar mintea mea a rămas în chip straniu cu imaginea celor două pahare de cristal, mărturii ale unei fericiri iluzorii. Două pahare cu picior subţire ca un bisturiu. Atât de elegante şi atât de …. fragile.

Între agonie şi exaltare, sacrificiul amânat

(„Martiri” de Marius von Mayenburg, regia Vlad Massaci, Teatrul Mic, Bucureşti)

1.jpg

Pubertatea – dincolo de vârstă – se dovedeşte a fi un tărâm al confruntărilor, rătăcirilor, aventurii, un purgatoriu între inocenţa copilului şi responsabilitatea maturului, câmp de război cu sine şi cu lumea, ultima şansă de răzvrătire împotriva conformismului, a condiţionărilor şi a viitorului care nu se anunţă mai brav decât prezentul.

Eroul piesei lui Marius von Mayenburg este înainte de orice o conştiinţă, o voce tăioasă, cumplită ce demască complicităţi, un caracter contondent, agresiv, asocial, incoruptibil în plan afectiv. Închis în propria minte ca într-o celulă de maximă siguranţă, Benjamin vorbeşte cu cei din jur în sentinţe definitive. Supremul lui curaj constă în autoizolare şi – atunci când nu se poate altfel şi este nevoit să se afle în mijlocul comunităţii – transmiterea unor mesaje apocaliptice, în care nu îşi află loc nici compasiunea, nici solidaritatea, nici mântuirea. Umanitatea însăşi pare suspendată. Existenţa lui Benjamin se consumă într-o cameră de autotortură în care îşi este sieşi dar şi lumii călău.

Sigur, textul aduce în dezbatere şi rolul şcolii, al familiei, valoarea şi impactul metodelor educative dar şi ale comunicării între generaţii, raportul dintre raţiune şi impuls, religie şi ştiinţă, credinţă şi experiment, semnificaţia prieteniei, a alterităţii, problematica sexualităţii etc. Un mesaj actual, puternic şi complex, o fotografie în alb-negru a răului insidios, ideologizat, radicalizat şi a „binelui” formal, aseptic, dogmatizat. „Martiri” reprezintă o mostră de derivă, de derapaj ce fascinează şi adună adepţi. Luciditatea nu mai ajută, teoriile, revoluţionare altădată, azi sunt anoste. În numele iubirii universale se pune la cale crima.

2.jpg

Alături de unul dintre cei mai creativi şi mai prolifici scenografi ai momentului (Iuliana Vîlsan), Vlad Massaci dă un chip şi o viziune convingătoare materialului dramatic. Sunt estompate sau de-a dreptul eliminate eventuale trimiteri temporale sau de loc. Plastic, ne aflăm într-o atmosferă ce aminteşte de zona SF, un postrealism în care se regăsesc şi emoţia, şi tandreţea şi dorinţa de a fi iubit, admirat, imitat.

Spectacolul conservă şi transmite şi ceva din valenţele poetico-eseistice ale textului, ca şi un remarcabil paradoxal climat de intimitate, implacabil şi sumbru. Indiscutabil, distribuţia este una valoroasă, omogenă şi eficientă. Se detaşează Rareş Florin Stoica într-o partitură deloc simplă pe care o interpretează cu siguranţă, varietate a mijloacelor, robusteţe şi un convingător mix de candoare, laşitate şi amară împăcare cu soarta.

3.jpg

Dar, mai presus de orice, „Martiri” este spectacolul care ne face cunoştinţă cu un senzaţional actor. Alex Bogdan îşi construieşte personajul cu minuţiozitate şi o preţioasă cerebralitate, e stăpân pe intenţii, expresiv, elocvent în gesturi, tăceri, priviri. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea concentrare pe sensuri, un atât de echilibrat dozaj. Nu întâmplător Alex Bogdan este şi un regizor talentat.

Alex reuşeşte să întruchipeze nu numai un om, ci şi exponentul unei lumi, unei excesive, crude, raportări la Celălalt. Benjamin este un spectacol în sine, mereu la rampă, magnetic, diabolic şi totuşi insuportabil de nevinovat. Singurul meu regret este că, atât cele două domnişoare din dreapta mea care s-au conversat non stop, cât şi cuplul matur din spate care se hlizea ca la Candid Camera, nu vor şti niciodată ce au pierdut. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc sunt salvaţi: ca să pierzi ceva trebuie ca mai întâi să fi avut acel ceva.

 

 

Când viaţa îţi dă lămâi…

(„Noii infractori” de Edna Mazia, regia Ion Caramitru, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

1.jpg

Viaţa unei familii evreieşti din zilele noastre se schimbă peste noapte datorită unei întâmplări sinonime cu oportunitatea. Casa, astăzi mult prea mare, va deveni un lăcaş diurn al plăcerilor iar cea care până mai ieri era o femeie supusă, copleşită de grija zilei de mâine se transformă într-un antreprenor de succes.

„Noii infractori” este genul de spectacol în reţeta căruia se află toate ingredientele reuşitei sigure: amestec de umor şi duioşie, actori senzaţionali, o poveste seducătoare încă de la primele replici, o viziune regizorală care mizează pe interpreţi dar şi pe un ritm antrenant şi propuneri surprinzătoare. Păstrând pe tot parcursul spectacolului un fond liric, profund omenesc şi – aş îndrăzni să spun – tipic literaturii evreieşti, Ion Caramitru valorifică toţi stimulii generaţi de textul semnat de Edna Mazia.

2.jpg

Într-un spaţiu scenografic sugestiv (Florilena Popescu Fărcăşanu), deopotrivă cald, intim şi impecabil exploatat regizoral, se derulează o istorie de viaţă tulburătoare ca orice „snoavă a umanităţii”, cu o morală generoasă şi un filon autentic. Adevăr, autenticitate, emoţie ne livrează acest nou titlu din repertoriul Naţionalului bucureştean; un refresh, un restart, o revenire în fire, o întoarcere la ce are teatrul mai specific şi mai empatic: sensibilitate, comic, absurd şi tragic în doze juste şi eficiente, cultul replicii, al gagului, al surprizei.

Un asemenea demers ambiţios este susţinut de o distribuţie pe măsură. Fiecare actor are momentul lui la rampă şi împreună se constituie într-o formulă bine închegată, convingătoare. I-aş menţiona în mod special pe Ileana Olteanu într-o postură inedită, tonică şi pe Daniel Badale într-un MARE rol secundar pe care îl construieşte adorabil probându-şi varietatea de mijloace, expresivitatea şi farmecul. O întâlnire miraculoasă este şi revederea cu Alexandrina Halic în rolul bunicii senile (şi nu prea).

3

Dar, indiscutabil, „Noii infractori” este spectacolul de glorie al Virginiei Mirea. Actriţă unicat, aceasta reuşeşte aici o fabuloasă partitură deopotrivă energetică, comico-dramatică, filigranată, magistrală. Dorina e o mater familias puternică şi fragilă în egală măsură, o explozie de vitalitate, magie, gingăşie şi curaj.

Un incontestabil exemplu de teatru cu priză la public, „Noii infractori” face parte din nobila familie a producţiilor artistice care spun poveşti nemuritoare în care mereu ne vom regăsi. Să îi fie viaţa cât mai lungă!

(Foto: Florin Ghioca)

Să vină Smurdu’ să taie drumu’!

drum-blocat-alunecare-teren-lugoj-faget-foto-octombrie-2014-redesteptarea-3 (1)

Viorica s-a deconspirat: pe hârtiuţele de pe care citeşte ea, chiar scrie ceva; Supărat pe arbitrajul partidei Saint Germain – Manchester United, Neymar iniţiază campania „Fără penalty”; Evoluţie la pârnaie: închisorile de lux dau faliment. Unde e parfumul beciului de altădată?

Enoriaşii din Lugoj sunt îndemnaţi de preoţii din oraş ca atunci când vin la înmormântări să renunţe la coroanele de flori şi mai degrabă să ajute cu bani familia îndoliată. Hauleu, da’ dacă cu floricele nu mai ne lasă, decât cu grătaru dă mici şi bere putem? Că la noi aşa se face parastasele cu bună despoziţie şi cântăce dă jele pentru cei care a căzut la cavo. Dacă este probleme, îl rugăm pe haucordeonist să plânge din muzicuţă ca să se aude mai încet. Noi respectăm programu dă somn. Uite, aşa ca un jest dă omenie nu mai aducem staţia şi boxile, cântăm la tilifoane: caraochi fără scris, îngânăm aşa.

„Decât să vorbesc liber şi să spun prostii mai bine să am o hârtiuţă în faţă şi să spun lucruri corecte”, a declarat luni premierul Viorica Dăncilă, în dezbaterile din Camera Deputaţilor legate de ordonanţa de urgenţă 114. Păi, ce? Pe hârtiuţele alea chiar scrie ceva? Eu credeam că sunt pline de x şi 0 şi spânzurătoarea. Doamna premieră, faceţi cum vă simţiţi mai bine, oricum pentru noi simpla dumneavoastră apariţie e suficientă. Cu hârtiuţe sau fără, dumnevoastră vă ştiţi lecţia. Importante sunt cocul, taiorul, baticelul şi racleta din poşetă în caz că întreabă opoziţia ceva şi vă îngheaţă zâmbetul pe faţă.

Un virus gigant descoperit recent în Japonia se comportă aproape la fel ca Medusa, personaj celebru din mitologia greacă, întrucât este capabil să îşi transformă gazdele – amibe – în „pietre”. Şi adică amibele de ce protestează? Nu e bine pietre? Ce vor, să fie transformate în flori, în păsări? Să zică mersi că un ditamai virusul le-a ales gazde, le-a băgat şi pe ele în seamă. Dar, se ştie, amiba n-are caracter.

Ionel Tarnoveski, autorul unui blog culinar, reclamă, într-o postare pe pagina sa de Facebook, că fiul său a primit la şcoală calificativul „suficient” pe nedrept. Învăţătorul i-ar fi acordat acest calificativ întrucât copilul a scris într-o propoziţie „patinoar” şi a despărţit cuvântul „derdeluş” în două silabe, deşi propoziţiile elevului erau cât se poate de corecte. Adică „suficient” nu e suficient sau cum? S-a înrăit lumea, domne, ne roade consumismu’. Lasă-l, bă tăticule să înveţe din greşeli că aşa ajunge mare. Uite doamna Zoană, crezi că a avut vreodată Foarte bine? Insuficient, a avut. Puţin spre deloc, măi, băiatule. Şi ia uite acum ce tocuri are, ce păr întins cu fieru, ce ţignal de vuvuzea ştrangulată. O mai întreabă azi cineva cum se desparte în silabe sau dacă patinoar e cu o sau cu u? Dacă vrea domnu Dragnea patinoar e numai cu p sau numai e deloc. Asta înseamnă să treci prin viaţă de la insuficient la niciodată nu-i destul.

Brazilianul Neymar, atacantul-vedetă al echipei de fotbal Paris Saint-Germain, care nu s-a aflat în teren la meciul cu Manchester United (1-3) din cauza unei accidentări, a tunat împotriva arbitrajului pe care l-a considerat defavorabil la adresa parizienilor. „Este o ruşine. Au pus patru tipi care nu înţeleg nimic din fotbal ca să urmărească un şut cu încetinitorul la televizor”, a scris Neymar pe contul său de Instagram, după eliminarea lui PSG din Liga Campionilor. „Nu a fost nimic, niciun penalty”, a adăugat „Ney”, care e accidentat şi a ratat ambele meciuri cu Manchester United. Neymarule, nu ştii să pierzi. Măi, accidentatule, ia exemplu de la fotbaliştii români! Ăştia pierd partide, pierd calificări, pierd prime, măi, bogatule! Şi nu plânge unu, nu face scandal, nu protestează. Zice bogdaproste că are unde să plece de acasă. Restul e marketing. Aşa că nu te mai ambala cu penalty-ul ăla! A fost sau n-a fost? Băiatu’ la un arbitru de la noi a făcut şi un film cu titlu ăsta. Atât de detaşaţi suntem ca şi microbişti.

Legea recursului compensatoriu goleşte închisorile moderne. Deţinuţii preferă mai nou să se transfere în penitenciare insalubre şi suprapopulate, pentru a beneficia de reducerea cu o cincime a pedepsei. Aşa că penitenciare noi, precum cele din Arad sau Giurgiu, sunt ocupate în proporţie de 80%, în timp ce închisori nemodernizate, cum sunt cele din Iaşi sau Focşani au cu 50% mai mulţi deţinuţi faţă de normele europene. Ba chiar am auzit că din cauză că s-au suprapopulat bombele astea fecaloide s-a ajuns la gândul să le transforme pe alea curate în părăgini. Păi, dacă s-a ajuns să se vândă şobolanul cu 500 de euro, un kil de gândaci cu 100 de parai? Chiar s-a făcut apel la populaţie care are pe-acasă igrasie să doneze. În semn de solidaritate cardiacul Cristi Borcea a smuls toate filtrele din ţigări.

O mare parte din Venezuela a fost scufundată în întuneric joi seara, situaţie care a generat haos pe străzile ţării. Aceasta a fost cea mai lungă pană de curent prin care a trecut Venezuela. Pana de curent a început în momentul în care cei mai mulţi angajaţi îşi părăseau locurile de muncă. Sute de oameni au rămas blocaţi pe străzile din Caracas, confuzi faţă de faptul că metroul nu funcţiona. Maşinile s-au oprit în trafic deoarece semafoarele nu funcţionau. Preşedintele Nicolas Maduro a declarat că pana de curent poate fi pusă pe seama „războiului electricităţii” purtat de SUA împotriva Venezuelei. Se exagerează! Şi în fond, dacă tot au plecat de la serviciu, ce le mai trebuia curent? Nu se cunoaşte expresia „ziua de lucru”? Deci, cât e zi muncim, când Dumnezeu care e marele electrician a stins lumina, te duci şi te culci şi te gândeşti că mâine va fi mai bine decât poimâine. Hai, buenas noches şi viva la revolucion sexual!

Uniunea Europeană a anunţat vineri că din 2021 cetăţenii Statelor Unite vor avea nevoie de vize pentru a călători în spaţiul Schengen. Ha! Acuma ne facem noi barosani. Ce, n-aţi ştiut? Păi, la cât de bine s-a comportat ca preşedintă a Europei, în 2021 România va fi dacă nu Director pe Schengen, măcar şef la Resurse Umane. Şi vine americanu şi zice Hai duiu du? Nem, îi zici tu dacă ţi se pune pata pe el. Că o fi că o păţi că pliz că mâr… Nu se există! Nu te primesc în spaţiu. Hai, că mi s-a făcut pielea de pisică de teamă ce o să le fie de noi!

Ministrul Transporturilor anunţă măsuri ce ar trebui să revoluţioneze construcţia de autostrăzi în România. Un aşa-zis „SMURD pentru drumuri”, prin care contractele firmelor neserioase să fie reziliate, iar lucrările să fie continuate de autorităţi. În plus, ritmul în care proiectele sunt finalizate va fi monitorizat din aer, prin intermediul unor drone. Gata, nea Raed, treci pe şantiere! Care cum stă la bere şi salam victoria, pac! Îl bagi la duba SMURD-ului! În timpu ăsta nea Cucu, ministrul la drumuri, zboară cu drona şi se uită ca vulturul, ca şoimu maltez pe colo, pe dincolo, peste tot şi ne transmite ca la Fotbal minut cu minut sau Şlagăre în devenire. Gata, s-a hotărât, ne bagă şi pe Ro-Alert în aplicaţie. Să te ţii atunci ce de sms-uri pe telefoane: a căzut podul de la Mărăcineni, s-a reînzăpezit autostrada soarelui, cad bolovani pe valea Oltului, giratoriu blocat la ieşirea din localitate. Aşa de multe nenorociri o să fie de o să ne rugăm să vină cutremurul ăla marele ca să avem şi noi un motiv solid să o luăm de la capăt.

 

Atenţie! Acest text este un pamflet şi trebuie tratat aşa cum merită.