De un fir de păr

(„Whatsapp, girl?” de Marco Tesei, regia Radu Popescu, Teatrul Apropo, Bucureşti)

„Să fac ce vreau, când vreau” nu e sinonim cu „a fi eu însămi”. Eroina din textul scriitorului şi jurnalistului italian Marco Tesei a crezut că independenţa financiară vine la pachet cu împlinirea personală. Abia fugind din casa bunicii care o trata cu indiferenţă, ieşind din rutina ucigătoare a mersului la supermarket cu bani puţini, aceasta a realizat că viaţa presupune adaptare, gestionarea pericolelor, efortul permanent de a te consolida.

Tema majoră a spectacolului „Whatsapp, girl?”(traducerea în limba română a piesei poartă semnătura Ralucăi Niţă) este de fapt iluzia – iluzia fericirii, iluzia iubirii, a onestităţii, iluzia maturităţii, iluzia viitorului care începe acum, dulcea amăgire care se transformă în catastrofa lipsei de orizont, a rătăcirii. Marilena e încă un copil. Forţată de împrejurări să joace diverse roluri, să simuleze stăpânirea ludicităţii sexual-erotice şi lipsa prejudecăţilor, ea consumă pe zi ce trece din combustibilul propriei inocenţe.

Trăieşte periculos, ca-n filme, dar e traversată permanent de nostalgia unui „ce ar fi fost dacă…”, spectrul eşecului sapă şanţuri adânci în masca perfectă a chipului ei deja obosit. Tot acest tragic simulacru de „performanţă profesională” este extrem de fragil. „Toţi atârnăm de un fir de păr” şi putem afla cum e să te sufoci un minut. Un minut cât o eternitate. Ultimul minut înainte de linişte. Înainte de a fi prea târziu.

Dincolo de acest univers mai mult sau mai puţin metaforic, Marco Tesei (un redutabil autor de romane poliţiste, de altfel) ne propune incursiunea în culisele absolut posibile ale unei reţele de prostituţie. Din acest punct de vedere, spectacolul Teatrului Apropo are suspans, dinamică, neprevăzut, tensiune.

Radu Popescu a izbutit o montare bogată, mizând pe contrapunct, pe alternarea situaţiilor lirico-dramatice cu cele comice, a grotescului, absurdului cu cinicul noir (foarte valoroasă şi vibrantă introducerea personajului clovn). Regizorul stăpâneşte remarcabil meşteşugul echilibrului între emoţie şi repaos, gestionează cu abilitate momentele încărcate care pot agresa cu cele mai puţin solicitante menite a depresuriza. În acest fel, se decupează firesc toate nuanţele textului, iar publicul este provocat în permanenţă la reacţie şi la reflecţie.

Şi în sfârşit – dar nu în cele din urmă – „Whatsapp, girl?” ne prilejuieşte întâlnirea cu o actriţă talentată, versatilă, autentică. Beatrice Rubică (oare unde o fi stat ascunsă până acum? Aviz regizorilor dornici să descopere interpreţi proaspeţi) acoperă convingător şi spectaculos toate faţetele acestui complex personaj. Nu e simplu, fără sprijinul unui partener în scenă, să reuşeşti să păstrezi atenţia publicului, să treci de la zâmbet la lacrimă şi retur, să conservi energia, vigoarea mijloacelor şi consistenţa expresiei. Beatrice ne poartă cu ea prin labirintul întunecat al infernului de lângă noi.

Recunosc, criticii de teatru ajung rar şi adesea din întâmplare la spectacolele organizate în spaţii/teatre departe de centru (centrul oraşului şi centrul fenomenului). E vorba de inerţie, comoditate dar şi de lipsă de timp. Ştiu că pentru cei care se străduiesc din răsputeri să facă teatru în zona independentă (cazul lui Radu Popescu şi Teatrul Apropo) acest argument nu poate fi acceptabil. Dar sunt gata să îi dau o veste bună: poate teatrul mainstream acaparează critica de specialitate, dar cu siguranţă nu acaparează tot publicul. Iar spectacolele valoroase, percutante, cu impact social vor şti întotdeauna să îşi găsească drumul către spectatori.