(„Hedwig and the Angry Inch”, text de John Cameron Mitchell, muzica și versurile Stephen Trask, regia, coregrafia și costmele: Răzvan Mazilu, Teatrul Stela Popescu, Bucureşti)
Mulţi ani – poate şi astăzi – Berlinul a fost un oraş cunoscut mai ales datorită zidului care îi purta numele. Acest simbol puternic, dramatic, separa nu numai fraţi de acelaşi sânge, ci şi lumea liberă de cea comunistă. Metafora cortinei de fier aici lua forma concretă, de piatră, o cortină de zid, adesea escaladat cu urmări tragice. În anii cumpliţi 80 ai secolului trecut, în Berlinul de Est trăia şi tânjea după aventura libertăţii un tânăr: Hansel. Din dragoste pentru un soldat american – paşaportul către viaţa cea adevărată – Hansel, încurajat şi de mama sa, face o operaţie de schimbare de sex şi pleacă în America. Operaţia nu a reuşit, Hansel a devenit Hedwig dar cei 2 cm de organ sexual masculin rămân un veritabil martor al trecutului, al speranţei şi al sacrificiului din dragoste.
Hedwig ratează tot, mai puţin aventura libertăţii. Experimentează excesul, abandonul, spectacolul eşecului, nefericirea în dragoste, mizeria. Iar în permanenţă e traversat/ă de spectrul dedublării, al dualităţii, al dublei personalităţi.
Fidel crezului său stilistic, estetic, Răzvan Mazilu ne invită la un nou show curajos, controversat, amestec de excentric şi glamour, emoţie şi energie. E spiritul rock, funk, dirty glossy, un kitsch seducător şi abominabil, o lume în extincţie explozivă, un univers care nu propune soluţii, în schimb celebrează libertatea.
Scenografia purtând semnătura inconfundabilă a Adrianei Grand creează deopotrivă un spaţiu exterior ilustrativ şi concludent (dar care nu e doar „decor”) dar şi aduce în prim-plan o garnitură specială de elemente/obiecte cu valoare simbolică, ambasadori ai unei interiorităţi vulnerabile (vezi inima, fragilul aparat cardio din cristal transparent extras dintr-o cutie pe care e scris „fragil”, inima din nou asemenea unei platoşe care îl îmbracă pe protagonsit, zidul acoperit precar de muşama, ruine sufleteşti mascate cu tapet, pereţi tatuaţi cu grafitti născute din disperare, cronica unei lumi work in progress).
Senzaţional band-ul format din: Johnny Bica, Andrei Paraschiv, Ciprian Pop, Vlady Săteanu / Vlad Vedeș, ca şi dinamicele Irina Cărămizaru și Cristina Danu, un backing vocals care nu doar susţine, ci de multe ori fură prim-planul. Lor li se alătură Crina Matei într-un travesti adorabil şi impecabil construit, se simt şi experienţa şi virtuţile măsurii şi bunul gust.
Tudor Cucu-Dumitrescu este incontestabil un actor talentat, muzical, expresiv, carismatic, se poate construi un întreg repertoriu pe el, are o personalitate artistică acoperitoare. Aş remarca mai ales momentele lirice, sensibile, micile „demascări”, evadările din spotul de lumină, make-up şi peruci platinate, căderile în sine ca în cel mai mortal abis. Tudor ştie ce joacă, nu numai pe cine pe joacă şi impresionează pentru că reuşeşte să ne propună valorile sau (de ce nu?) non-valorile/iluziile unei epoci, unei lumi. Personajul lui nu e gol şi ilustrativ ca un afiş pe perete, ci e viu, sângerează chiar şi se expune nu atât vederii, cât minţilor şi sufletelor noastre. S-a născut un actor, unul veritabil, care construieşte pe simţire şi pe adevăr, intuitiv şi inteligent deopotrivă.
Hedwig a acceptat să i se taie din carne, carne vie. Carnea trebuie să sufere ca sufletul să fie liber. Aceasta nu e o poveste despre sexualitate, ci despre cunoaştere. E despre ceea ce ne face cu adevărat oameni – compasiunea, iubirea, sacrificiul şi desigur… un strop de nebunie, un strop de rock and roll.
(Credit foto: Andrei Gîndac)
Acta est fabula 