(„O casă deschisă” de Will Eno, regia Teodora Petre, Teatrul Odeon, Bucureşti)
Duminica în familie, după mult timp. Fiul şi fiica se întorc acasă pentru aniversarea căsătoriei părinţilor. În aceeaşi casă mai locuieşte şi fratele tatălui. Atmosferă apăsătoare, rece, artificială. Conflictul riscă să izbucnească la fiecare replică. Tatăl e nervos, irascibil, nemulţumit, jigneşte în dreapta şi-n stânga, orice pretext e binevenit. Textul semnat de Will Eno ne propune radiografia disoluţiei unei familii pentru care a fi împreună nu mai înseamnă demult nimic semnificativ.
Cinci străini se regăsesc în aceeaşi încăpere şi nu găsesc nimic de spus, schimbă formalităţi, banalităţi, până în clipa în care Fiica îşi manifestă vulnerabilitatea comunicându-le că ar putea suferi de o boală gravă, poate chiar fatală. Nici în faţa suferinţei şi morţii, atmosfera nu se îmblânzeşte. Rând pe rând, cei doi copii azi adulţi dar şi unchiul lor, părăsesc temporar casa.
În a doua parte dinamica poveştii se schimbă. Reprezentanta unei agenţii imobiliare, un zugrav şi un cuplu de posibili clienţi vin în vizită în vederea achiziţionării proprietăţii.
Piesa tradusă şi montată de Teodora Petre are un substrat ideatic original: cum pe parcursul unei după-amieze, căminul unei familii este abandonat de cei care aici şi-au început viaţa în cuplu, au crescut copii etc. şi ajunge tranzacţionat urmând să adăpostească noi începuturi. Casa este oglinda proprietarilor ei, sumbră, îmbâcsită, un mediu din care să evadezi, treptele scărilor scârţâie asemenea încheieturilor dureroase ale mamei, tapetul scorojit acoperă pereţi ce se cer renovaţi.
Pentru cei veniţi să cumpere, casa are potenţial. Odată eliberate de grelele draperii, ferestrele dezvăluie o grădină impresionantă. Până şi căţeluşa fugită se întoarce, dornică de joacă.
E o altă duminică.
Spectacolul beneficiază de o interpretare credibilă a tuturor celor cinci actori (Adrian Titieni, Elvira Deatcu, Ioana Bugarin, Niko Becker şi Ioan Batinaş) care interpretează fiecare două personaje. Din punct de vedere spectacular miza constă tocmai în decuparea celor două jumătăţi de spectacol, punerea în valoare a diferenţelor de ritm, culoare, atitudine. Poate nu ar fi stricat un plus de creativitate şi de curaj în construirea celor două „lumi” practic, în aşa fel încât personajele din a doua parte să nu se „întâlnească” cu cele din prima parte în nicio latură a comportamentului lor, nici ca gestică, nici frazare, nici atitudine. Ar fi adus un plus de surpriză, de dimensiune şi de împlinire.
Chiar şi aşa, „O casă deschisă” e un spectacol reuşit, interpretat onest, care pariază pe valoarea jocului de situaţii, a relaţiilor şi a umorului de replică. Agreabil, accesibil, curat. Bravo!
Acta est fabula 