Abuzarea teatrului, maioneza tăiată şi laleaua ofilită

(„Abuzarea publicului” de Peter Handke, regia Edda Coza, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

„Tragedia e, aşadar, imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită, şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte curăţirea acestor patimi”. Asta spunea Aristotel, părintele – ce spun eu, părintele? – patriarhul teatrului. Prin urmare, teatrul e o imitaţie a realităţii şi ne propune o întâmplare, o poveste jucată/interpretată de oameni, într-un chip atât de verosimil încât să nu ne lase indiferenţi. Aristotel dixit. Sigur, asta a fost demult.

De-a lungul timpului, definiţia/definirea asta a teatrului, adica „ce este teatrul şi ce vrea el” s-a tot chestionat. S-a tot considerat că teatrul pare îmbâcsit, vetust, anacronic, că nu ţine pasul cu vremurile, cu noile „descoperiri”. S-a ajuns până acolo încât s-a propus „reteatralizarea teatrului” (asta a fost chiar ideea unui român, îl chema Liviu Ciulei). Teatrul a părut când prea static, prea mort, când prea „teatral”, prea convenţional, rigid, frigid, artificial. Azi contabilizăm diverse formule de spectacol şi diferite teorii: teatrul detaşat, biomecanic, constructivist, spaţiul gol, teatru popular, teatru la microfon, teatru de improvizaţie, teatru seminar, docu-teatru, teatru tv,terapia prin teatru,  teatru-dans şi chiar teatru sport.

Şi tot n-a fost destul. Unii – mai „nesătuli” probabil – au inventat „teatru în teatru”. Iar azi, iată la Naţionalul bucureştean ni se propune de-a dreptul „niciun teatru” sau „teatru în ciuda teatrului”. Regizoarea Edda Coza a fost atrasă de formula propusă în 1966 de (mai târziu) laureatul premiului Nobel pentru Literatură Peter Handke, respectiv „piesa de vorbit” intitulată „Abuzarea publicului”.

Pe scurt, patru tineri – Dan Coza, Carol Ionescu, Irina Ștefan, Vlad Brumaru – încearcă să ne convingă timp de o oră şi un pic, că ei – deşi actori – nu joacă teatru, noi, – deşi în sală la TNB şi prin urmare, spectatori – nu vom vedea niciun spectacol, pentru că pe scenă nu se va întâmpla nimic, chiar dacă noi ne tot aşteptăm să se întâmple ceva. Şi nu se va întâmpla pentru că prea s-a tot întâmplat, şi prea ne-am învăţat să se întâmple la rampă ceva şi noi să n-avem nicio treabă cu chestia asta, suntem comozi, superficiali şi începând de acum şi fraieri fiindcă ne-am îmbrăcat frumos şi am crezut că vom petrece o seară agreabilă după o zi de muncă, eventual că vom simţi ceva identificându-ne cu personajele şi povestea lor tragică sau comică, inspirată din viaţă. Dar nu va fi nimic din toate astea fiindcă Aristotel a murit demult, teatrul a murit, prejudecăţile legate de el mor chiar acum sub ochii noştri şi terorizaţi de gândul că nu vom avea parte nici de emoţie, nici de comoţie, vom începe să ne punem întrebări. Vom realiza că noi, spectatorii suntem actori (cineva trebuie să fie şi actor, nu?), ne vom simţi profund agresaţi şi de aici va exploda o energie nouă, o flacără albă şi rece care ne va îngheţa pe toţi într-o perplexitate mută dar plină de înţelesuri nebănuite.

Acum serios vorbind (Pardon, scriind. Scriind o cronică „de citit”)… domnule, ideea deşi veche, nu e rea. În fine, deşi o snamenie, nu e chiar imposibilă. Da, sunt de acord. Teatru fără interpretare, fără climax, fără emoţie, fără poante, fără scenografie, teatru sărac de tot. Teatru fără teatru. „Să smulgem fildeşii din Alifantis și din Mediterana tot ce-a fost Atlantis”, vorba lui Nichita Stănescu. Afară teatrul din teatru! Am urmărit „vorbirea textului” (uite că fără text nu s-a putut!) cu mare atenţie şi interes şi am avut o revelaţie (mică, atât cât mi-a permis zgomotul de fond): ce e teatrul de fapt? Ce – lipsindu-i – îl face să nu mai fie teatru, şi astfel să nu mai fie nimic, să nu mai conteze nici cât un buletin de ştiri în reluare?

Teatrul e mesaj transportat de emoţie. Teatrul e o aventură, e o experienţă interioară trăită în colectiv. Teatrul vrăjeşte, uneşte, răscoleşte, vindecă. Are forţă şi delicateţe. Atunci când e făcut de meseriaşi buni, talentaţi şi responsabili e mai viu decât viaţa, mai acut şi mai compensator. Toate acestea, tot acest miracol se construieşte, parţial tehnic, parţial…. inexplicabil. Dar pentru ca toate acestea să se întâmple e nevoie de teatralitate, de spectacol.

Spectacolul în care ar fi trebuit să se petreacă abuzarea publicului, a reuşit sabotarea teatrului însuşi. Unui public îi poţi propune orice, el va accepta. Cu o condiţie: să fie sedus. Fără seducţie orice propunere rămâne aridă şi cumplit de obositoare. Cel mai mare duşman al teatrului nu e nici televizorul, nu e nici bugetul limitat, e plictiseala publicului. Orice artist care vine în faţa publicului închipuie o strategie de cucerire a lui, imaginează tehnici de creştere a apetitului spectatorului iar toate acestea încap într-o noţiune: VIZIUNE. Un spectacol se construieşte cu gândul la public. Nu se poate construi nimic în absenţa publicului sau contra acestuia.

Acum de bună seama, aş putea fi acuzată că nu am înţeles nimic, şi că tocmai ăsta era şpilu, publicul să fie agresat şi trimis acasă în şuturi cu o lalea leşinată în braţe. Vă asigur că am înţeles propunerea, ca dovadă că au început să mi se rotească toate rotiţele în cap. Atâta că mi-a părut rău de ce ar fi putut să fie dacă nu se oprea totul la prima mână. Prea la prima mână.

Pentru o pledoarie anti-rigiditate şi conformism are foarte puţin spre deloc umor, si acela nedepăşind micile cioace. În general, propunerea te aruncă în perplexitate şi te lasă acolo. Nimic semnificativ, curajos, surprinzător nu se mai întâmplă. Spectacolul nu are eveniment, rulează pe pistă şi nu decolează în nicio direcţie.

În chip straniu, am sesizat şi o oarecare jenă în „abordarea” publicului. Plimbarea printre rânduri şi îndemnul „nu mai respiraţi” sau „nu mai salivaţi” nu au creat nici (măcar) senzaţia de comunicare lipsită de inhibiţii, dar nici (neapărat) un disconfort. A fost asa ceva… să fie. Şi asta se întâmplă deoarece confuzia domină întreaga propunere. în această ceaţă deasă se întrezăresc din când în când câte o intenţie, o sugestie, un gând frânt.

Spectacolul de la TNB nu are „show-appeal”, e un stand-up eseistic, un curs de teatrologie uşor depăşit. Aplaud efortul actorilor de a învăţa pe de rost un text care e într-un permanent pericol de a se tăia ca maioneza.

Şi nici abuzată nu m-am simţit.

P.S. Laleaua şi-a revenit. Suntem bine.

(Foto Florin Ghioca)

Publicitate