(„One Man Aproape Show”, un spectacol de şi cu Pavel Bartoş, Teatrul Odeon, Bucureşti)
Presupun că fiecare actor, aşezat confortabil în propria carieră, tânjeşte după un spectacol gândit pentru el, un solo show, cum se spune astăzi, o producţie de autor, în care protagonistul să dea măsura talentului său şi – de ce nu – să-şi măsoare nivelul de popularitate în rândul publicului. Să fii singur pe scenă e o mare ispită, să te vezi numai tu, să depinzi numai de tine, să n-ai niciun alt punct de sprijin în afara ta. Abia atunci parteneriatul cu spectatorii devine vital. Actorul e singur. El e mesajul, el e spectacolul. Ca la examen. Din nou la început. Trebuie să convingă. Fie că asta înseamnă să cucerească, fie că înseamnă să reconfirme. Uneori publicul e darnic, empatic şi educat, alteori e mai puţin generos şi deloc politicos. Publicul e ca viaţa. Când aşa, când aşa. Nu-ţi poţi pune nădejdea toată în el. Cel mai bine e să te bazezi pe tine.
Toată lumea îl ştie pe Pavel Bartoş, desigur, de la televizor. Pentru o ţară întreagă e tipul acela blond cu ochi albaştri, autoironic, comic şi cu resurse inepuizabile de energie. Ne dă o stare bună, cu el mergem la sigur. Mai puţină lume îl ştie pe Pavel de la teatru, acolo unde a făcut roluri mari în spectacole mari, şi roluri la fel de mari în spectacole mai modeste. Simpaticul prezentator de talente iese din televizor şi vine în faţa noastră să ne spună o poveste. Care nu e doar povestea lui, ci El e povestea.
În mintea mea, show înseamnă ceva cu multă gălăgie, confetti, artificii, strălucire, schimbări de costume/decoruri/lumini. Probabil că acesta este unul din motivele pentru care producţia de la Odeon se numeşte temperat „aproape show”. Dar nu e singurul motiv, şi, aş zice, nici cel mai important. Realitatea e că ni se propune ceva serios, care nu merita „bruiat” de efecte speciale. Viaţa unui om este cea mai spectaculoasă superproducţie. Iar viaţa lui Pavel povestită de el, nu face excepţie. Suspans, răsturnări de situaţie, mister, frustrări, noroc, iubire, lumini şi umbre, jocuri de culise, etc. Viaţa e plină de lovituri de teatru. Povestea lui Pavel e ticsită de pilde mai răscolitoare decât orice blockbuster.
Valoarea constă în dozajul echilibrat, căci pericolul era ca totul să fie ori prea personal, ori prea general valabil, iar rezultatul ne-ar fi provocat un disconfort sau ne-ar fi lăsat indiferenţi. Scenariul este foarte bine scris, unitar, are elemente cheie cu valoare de simbol la care se revine pe parcurs – mama, rolul norocului, mersul „cu capul înainte”. Asistăm la o pledoarie pentru viaţa trăită cu pasiune, cu îndrăzneală, cu încredere, curiozitate, fără a acumula nereuşite, ci experienţă. Adevăratul câmp de luptă se află în interiorul nostru. Zi de zi încercăm să ne înfrângem teama de necunoscut, prejudecăţile, inerţiile. Nu doar victoriile ne hrănesc evoluţia.
„One Man Aproape Show” e un dar. Are onestitate, căldură, e însufleţitor şi mângâietor deopotrivă, un ochi de apă limpede într-un ocean poluat cu… de toate. Pavel ştie să creeze o atmosferă de intimitate, de cordialitate, de prietenie, de acasă. Mica „evanghelie” a lui Pavel are un mare secret: munca. A muncit şi munceşte cu poftă şi cu responsabilitate. Nu uită nici de Pavel cel de la 16 ani care se visa Tom Cruise şi nici de cărarea galbenă pe care păşeşte cu uimire şi smerenie ţintind – ca noi toţi, de altfel – castelul marelui vrăjitor. Pe drumul Damascului traficul e mereu intens.
E „aproape” un spectacol de teatru, dar mai mult e spectacolul unui suflet. Iar aceasta a fost „aproape” o cronică de teatru. Semn că şi cronicarii sunt oameni.
Acta est fabula 