Din genunchi, cu ură

(„Bull” de Mike Bartlett, regia Silviu Debu, Teatrul Mic, Bucureşti)

A fi activ înseamnă a fi permanent în competiţie, nu atât cu tine însuţi cât cu ceilalţi. În acest context dur, presant, nemilos concepte precum „solidaritate”, „spirit de echipă”, „concurenţă loială” etc. devin simple mărturii ale superficialităţii, oportunismului şi imposturii. Teoretic, trăim pe planeta tuturor oportunităţilor şi suntem guvernaţi de zeul meritocraţiei. Practic, supravieţuim într-un mediu ostil, ipocrit şi amoral. Pentru a ne simţi mai în siguranţă s-au inventat ideologii egalitariste care au izbutit contraperformanţa de a ne sminti definitiv.

Textul lui Mike Bartlett, ireproşabil tradus de Ilinca Hărnuţ, ne aduce în atenţie un exemplu de linşaj la locul de muncă. Trei colegi se găsesc în anticamera unui concurs de reconfirmare pe post. Din cei trei, unul trebuie să plece. Şi va pleca nu cel mai puţin competent, ci cel mai diferit, cel care nu se conformează, cel mai gras, mai neglijent îmbrăcat, cel care nu bea, nu iese joia cu echipa, cel care duhneşte cale de o poştă a nesiguranţă, vulnerabilitate, cel mai naiv, mai sensibil, mai adevărat.

Thomas a pierdut nu numai un loc de muncă. A fost umilit, batjocorit, destructurat, devastat, i-a fost violată intimitatea şi i s-a obturat perspectiva. Agresivitatea, cinismul, sadismul chiar, lipsa de scrupule, forţa haitei, incitată şi amplificată de mirosul sângelui, au învins. Un taur îngenunchiat nu e decât o bovină ce îşi spumegă furia şi neputinţa, înainte de a fi târâtă în afara arenei.

Silviu Debu a exploatat corect şi convingător acest amestec de absurd, frison psihologic, teroare şi realism dramatic. Primele două treimi ale spectacolului sunt mai eficient încărcate din punct de vedere teatral, către final totul se diluează vizibil, ritmul şi tensiunea scad. Însă, fără a ne propune neapărat „o viziune” asupra textului, Silviu reuşeşte o transpunere scenică credibilă, dinamică şi cu impact emoţional. Gabi Costin şi Diana Cavaliotti îşi confirmă talentul şi statutul profesional. Iar Virgil Aioanei şi Vlad Corbeanu izbutesc partituri consistente, pe alocuri chiar suprinzătoare.

În concluzie: un text cu o problematică fresh, un regizor de ocazie dar serios şi responsabil şi o distribuţie biruitoare.

(Foto: Adi Bulboacă)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: