Dragoste şi campanie electorală

(„Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu, regia Dan Tudor, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

De câţiva ani, Dan Tudor pare să-şi fi asumat, în calitate de regizor, misiunea – nobilă, altfel – de recuperare, redescoperire, revizitare a dramaturgiei clasice română şi universală. Texte precum „Sânziana şi Pepelea”, „Bădăranii”, „Gaiţele” sau „Comedia norilor” au fost readuse în luminile rampei. Trebuie să recunosc că i-a ieşit de fiecare dată, pariul a fost câştigat. Noi nu avem altceva de făcut decât să ne vindecăm de prejudecăţi. Poveştile dramatice din alte timpuri care ne păreau prăfuite, epuizate, îşi trăiesc o a doua existenţă viguroasă în montările semnate Dan Tudor.

De această dată, propunerea regizorului este piesa lui Victor Eftimiu, „Omul care a văzut moartea”, text care a împlinit, iată, peste opt decenii. Am fi tentaţi să considerăm că atmosfera târgului de provincie de acum 80 de ani, marcată de rutină, monotonie şi mărunte ambiţii electorale, nu mai poate avea prea multe în comun cu vremurile noastre, supuse demonului vitezei si tehnologiei. Şi totuşi…

În casa bogatului negustor podgorean Filimon, pescar tenace şi mai recent, cuprins de ambiţia de a deveni primar, în existenţa acestei liniştite familii care-şi măsoară tabieturile în ritmul ceasului cu cuc din perete, într-un cuvânt, acolo unde nimic nu s-a întâmplat niciodată, unde imprevizibilul este exclus, apare „accidentul”, necunoscutul, misterul, neprevăzutul care tulbură şi transformă. Pater Familias, placidul Filimon salvează un nefericit de la înec iar acesta ajunge să schimbe, să zdruncine mentalităţi, să orienteze altfel perspectivele. Omul care a văzut moartea îi întoarce la ale vieţii, la normalitate, pe cei în mijlocul cărora s-a nimerit să re-nască. Stinge patimi deşarte şi ocroteşte adevăratele iubiri, conciliază exuberanţa tinereţii cu intransigenţa scorţoasă a umbrelor vechi, reface echilibrul, redă firescul şi apoi, asemenea unui înger, în veşnică trecere, dispare.

Dincolo de talentul cu care – ne-a convins – Dan Tudor ştie să construiască adevărul teatral, să decupeze momente, să valorifice potenţialul unor situaţii comice, regizorul şi-a ales întotdeauna cu remarcabilă îndemânare actorii. De această dată, publicul se bucură plenar de întâlnirea cu artişti de calibru precum Adela Mărculescu, Ilinca Tomoroveanu sau Costel Constantin dar şi cu Marius Bodochi sau Răzvan Oprea aflaţi în formă maximă. Fiecare dintre ei semnează partituri remarcabile, susţinute cu cuceritor talent şi impecabilă asumare.

Din păcate, Lari Giorgescu în rolul titular, se dovedeşte o variantă destul de fragilă, rezultatul fiind o interpretare timidă şi uşor artificială. Lari Giorgescu vine din zona unui alt tip de expresie artistică (dans, coregrafie) unde excelează de fiecare dată. Dar să nu dramatizăm, să nu fim categorici, poate că pentru rolul de aici, are nevoie de o mai lungă perioadă de rodaj. Cert este că, în varianta de acum, omul care a văzut moartea nu este nici aureolat de mister, nici înzestrat cu un histrionism atotcuceritor. Nu are nici fascinaţia celor surprinşi între lumi, a veniţilor de Dincolo, nici duplicitatea celor terre a terre care ştiu să profite cu ludicitate şi lipsă de scrupule de oportunităţile ieşite în cale. El este deocamdată un modest, corect, nespectaculos, funcţionar al destinului (ca să mă folosesc titlul unei piese de teatru).

Altminteri, montarea de fată este o reuşită şi datorită Corinei Grămoşteanu şi a lui Gabriel Basarabescu (cei ce semnează scenografia şi ilustraţia muzicală).

În final, aş vrea să mai adaug o observaţie. Mai este ceva în montările lui Dan Tudor care te cucereşte în chip constant. O anumită duioşie, o nostalgie a dulcelui stil clasic (gong, mărturisiri la rampă, în spot de lumină etc.), o evidentă şi nealterată pasiune pentru teatru şi pentru istoria lui. Să nu uităm extraordinarul spectacol de pe Scena Mare a Naţionalului bucureştean, semnat de acelaşi regizor şi intitulat „Molto, Gran’ Impressione” – un omagiu adus tuturor celor care au crezut în această nobilă artă.

„Omul care a văzut moartea” este un agreabil prilej de a descoperi că în opt decenii, nu ne-am schimbat semnificativ, mesajul care vine de pe scenă nu necesită aduceri la zi, actualizări suplimentare. Dacă noi, ca oameni suntem supuşi finitului, şi chiar întâlnirii implacabile cu moartea, în eterna luptă cu Timpul, Teatrul va putea găsi oricând un salvator miraculos.