Lockdown cu Virginia Woolf

(„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, regia Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul Odeon, Bucureşti)

Edward Albee a scris „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” acum  aproape şase decenii. Mediul universitar american, într-un soi de provincie cu pretenţii, un cuplu excentric trecut de prima tinereţe şi nişte invitaţi naivi dar ambiţioşi, atraşi în capcana unor jocuri stranii ce se transformă în acrobaţii la roata morţii. Şi totuşi, ce ne atrage periodic în sufrageria cuplului Martha-George?

În primul rând este amestecul fascinant de cinism şi fragilitate, violenţă şi neputinţă, plan şi degringoladă. Spectacolul adevărurilor care torturează, al sincerităţii care răneşte. Martha şi George iniţiază şi orchestrează o tulburătoare, ucigătoare avalanşă care în cele din urmă îi exorcizează, scoţându-i din ei înşişi.

Acest lockdown autoimpus misterios şi funebru, se încheie în zori când măştile cad, nu doar de pe carnea chipurilor ci mai ales de pe suflete, intruşii sunt excluşi şi aerul devine respirabil. Cu faţa la peretele alb pe care e reprezentată o nebuloasă „sângerândă”. Martha recunoaşte „Mie mi-e frică de Virginia Woolf” adică de bătrâneţe, de singurătate şi de moarte.

Carmen Tănase şi Adrian Titieni sunt doi actori cu personalitate, cu anvergură chiar, ajunşi la maturitatea profesională care să le permită să acceseze cu uşurinţă cele două partituri principale. E vorba de calitatea dozajului obligatoriu de comic şi dramatic, buf şi emoţie, disimulare şi adevăr. Iar aici primim veritabile lecţii. E evident că cei doi protagonişti se simt confortabil atât în pilea personajelor cât şi în relaţie unul cu celălalt. De altfel, întregul spectacol reprezintă un dialog între Martha şi George. Între ei se ţese o deasă reţea din fire de înaltă tensiune care traversează deopotrivă scena şi sala.

Ioana Mărcoiu şi Silvian Vâlcu izbutesc să asigure o temperatură constant prolifică în transmiterea mesajului şi datorită lor, spectacolul are culoare, ritm şi o notă incontestabilă de prospeţime. Rămâne totuşi să ne lămurim (sau nu) de ce Profesorul nostru de biologie, despre care se tot spune că are muşchi lucraţi, că face box etc, arată asemenea unui tânăr cel mult „lucrat” de colegii de birou.

Aş vrea să remarc valoarea traducerii lui Ionuţ Grama, chiar asezonată cu îndrăzneţe, picante şi mai mult sau mai puţin nimerite adausuri ale actorilor. Acest text merita o versiune mai „vie” şi Ionuţ şi-a făcut acest cadou în urmă cu mai mulţi ani, în versiunea regizată de Mariana Cămărăşan în care el era un fabulos George; dar, în egală măsură a făcut un dar şi scenei româneşti, cea care – iată – beneficiază de o variantă serioasă, atentă, robustă şi incontestabil teatrală.

Alexandru Mâzgăreanu mizează pe actori (sper că cel puţin la fel de mult pe cât au mizat şi aceştia pe talentul său regizoral) şi ne propune o variantă clasică, echilibrată în care povestea se decupează clar, intenţiile sunt limpezi iar spectatorii se simt în siguranţă. Altfel spus, una din formulele de succes deja probate, cu mare priză la publicul larg.

Vă invit să păşiţi din nou în sufrageria Marthei şi a lui George, cei care îşi diluează tăriile din pahar cu lacrimi congelate şi retrăiesc ne-întâmplatul ca pe cel mai savuros coşmar.

Publicitate

La limita posibilului

(„Matilda şi groparii” de Stela Giurgeanu, regia Mircea Rusu, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

Trei surori, destul de în vârstă, căsătorite de foarte tinere cu trei fraţi, gropari, care le abuzează, le bat, le terorizează, le înşeală, hotărăsc că enough is enough şi îi ucid. Cele trei surori pe cei trei fraţi. Clar, da? Buun. Lasă cadavrele în casă şi ele se mută pe acoperiş. Mă rog, pe terasă. Dorm în sicrie şi fac pipi la o benzinărie din apropiere. Temporar, până le vine în minte o soluţie care să le elibereze definitiv de spectrul bărbaţilor omorâţi, de cadavre şi de crimă. Numai că cea mai mare dintre surori (ups! Hm, aşa cred cel puţin că Sonia e cea mai mare pentru că ea gestionează toată încurcătura asta) are şi o fiică, pe Matilda, care, pentru că are senzaţia că ceva suspect se întâmplă, vine în vizită împreună cu viitorul ei soţ, sportivul, orfanul, volubilul cu aspect de hipster Peter. El va descoperi infracţiunea dar de dragul Matildei va accepta să intre în combinaţie şi să contribuie decisiv la muşamalizarea chestiunii. A, uitasem, una dintre mătuşi e cam senilă. E important pentru că ea va spune la un moment dat nişte adevăruri grave.

Deşi nu lipsit de adevăr şi teatralitate, textul Stelei Giurgeanu, care a câştigat premiul Piesa Anului 2018 în cadrul concursului organizat de UNITER prin Editura Unitext, este totuşi schematic şi fără profunzimi. O întâmplare quasi-verosimilă ce se înşiră pe o orizontală netedă, la o temperatură constant suportabilă, fără puseuri de emoţie sau vindecătoare hohote de râs. Nimic nu surprinde, nimic nu revoltă, nimic nu indispune. Nu se rostesc fraze memorabile, nu se comit gesturi artistice excepţionale, dar nici reprobabile. Altfel spus, nu e spectaculos, dar măcar ieşi la fel cum ai intrat, nealterat, nederanjat, într-o dispoziţie indiferent civilă.

Actriţele (Amalia Ciolan, Cesonia Postelnicu, Erika Băieşu) se străduiesc, fiecare după experienţă, intuiţie şi resursele de mijloace din dotare. Intrarea în scenă a tinerilor Flavia Folosea şi Lari Giorgescu aduce o briză de aer proaspăt dar se dovedeşte asemenea ploii de vară – trecătoare şi vag răcoritoare. Aportul regizoral se păstrează până la sfârşit în zona sugestiei de ton, poantă, moacă. În acest context străveziu merită consemnat potenţialul pe care l-ar fi avut propunerea scenografică (Gabi Albu).

Din amplul interviu cu autoarea piesei, publicat în caietul de sală, înţeleg că repetiţiile au fost un succes. Nu e puţin lucru.

Dacă modestele mele rânduleţe vă par traversate de maliţiozitate vă asigur că nu aceasta a fost intenţia mea. Nici măcar nu cred că „Matilda şi groparii” e o neîmplinire. Sunt convinsă că având în vedere şi luând în considerare, atât s-a putut. Nu întodeauna, deşi federaţia şi antrenorii se străduiesc iar sportivii „dau totul” pe teren, echipa ajunge să şi câştige întâlnirea. Şi nu de puţine ori, un bun şi eficient  antrenament face cât o mare finală.

Important e să crezi şi să participi. Ceea ce vă doresc tuturor.

(Foto: Florin Ghioca)

Elegie pentru “sudoarea sufletului”

(„Trei surori”, scenariu (ne)firesc de liber după Cehov de Radu Afrim, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional I. L. Caragiale)

În burta mamei – primul spaţiu extraterestru, prima formă de libertate pe care – în chip tragic – o uităm. Da, viaţa e o planetă necunoscută, despre care continuăm să strângem date, informaţii, parametri în încercarea obligatorie de a supravieţui.

Radu Afrim nu pune în scenă texte, situaţii, caractere dramatice. Spectacolele sale sunt în zona „meta”, „dincolo de”. Deci, pentru cei care s-ar putea amăgi, acest „Trei surori” nu e „încă un” Cehov. De fapt, cine ar avea nevoie de „încă un Cehov”? De regulă, prima dilemă, cea „de temelie”, a regizorilor când vine vorba de dramaturgia cehoviană se învârte în zona „cum reprezinţi scenografic livada?” sau „cum arată teatrul lui Treplev” sau „apare Moscova în vreun fel, de câte ori surorile Prozorov o invocă?” E atâta zgomot în jurul marilor dramaturgi, o gălăgie aproape nesănătoasă, parazitară în orice caz. Afrim ne propune să experimentăm altceva: să ascultăm tăcerea dintre replici, să pătrundem în fibra gândurilor, să redesenăm circumvoluţiunile cuvintelor dintr-o altă perspectivă. Altfel spus, să suspendăm pentru moment tot ce ştim (sau credem că ştim), toate certitudinile şi să ne aruncăm în noi înşine. Un salt vital într-un abis mântuitor.

Şi cu toate astea, Cehov nu e doar un pretext, pentru că ce izbuteşte acest spectacol aproape în chip miraculos este să ne ţină în biosfera dramaturgului rus. Spleen-ul, nostalgia, accesele de entuziasm activist ca şi detaşarea oportună, flecăreala, patetismul sunt de acolo. Ce aduce Afrim este cablarea universului cehovian la energia secolului XXI, şi, de fapt, la universal. Scenariul său este un poem-pledoarie pentru umanitate, generozitate, bunătate şi în egală măsură un strigăt de ajutor într-o lume care limitează, etichetează, înlănţuie. Azi, Moscova nu mai poate fi paradisul pierdut. Azi, Moscova e un infern. Singurul Paradis care ne-a rămas accesibil este în noi înşine. De aceea e obligatoriu să ne recuperăm. Iubirea, suferinţa, sentimentul consolator şi bogat al fraternităţii sunt tot atâtea căi de vindecare.

Mă feresc să spun vorbe mari (căci numai ele îmi vin în cap) pentru că aş strica farmecul unui mesaj artistic atât de dens, de plenar şi în chip paradoxal atât de discret, de tandru şi de cald. Noţiuni precum „fabulos”, „unic”, „excepţional”, „genial” ar sparge echilibrul şi mai cu seamă emoţia aproape fluidă transmisă de acest spectacol.

Aş vrea să am textul. Aş vrea să îl citesc eu, în linişte (în liniştea mea), ca să mă pot gândi apoi la el mai pe săturate.

O reverenţă adâncă merită Irina Moscu (scenografie), Andrei Cozlac (video design) şi Călin Țopa (sound design), veritabili agenţi ai unei stilistici complexe, cei care nu doar au inventat un cadru sau o imagistică cu valoare de simbol, ci au asistat naşterea, aducerea pe lume (în luminile rampei, cum se zice) a unei viziuni puternice. Pentru ca o asemenea viziune să capete consistenţă şi forţă era nevoie şi de curajul şi creativitatea lor.

Flavia Giurgiu şi Istvan Teglas – ce amestec de forţă şi vulnerabilitate, materie fragilă, aproape casabilă, Raluca Aprodu şi Emilian Oprea – da, desigur, frumuseţe, senzualitate, plasticitate dar şi rost, rezonaţă în rostire. Marius Manole – cel asupra căruia Radu Afrim face magie de fiecare dată şi ni-l redă proaspăt, surprinzător (un actor care se face mare muncind), Natalia Călin – un omagiu adus firescului, adevărului, simplităţii mişcătoare, Ada Galeş – atâta naturaleţe şi tot pe-atâta expresivitate, Ciprian Nicula – chipul inocenţei şi glasul unui soi de implacabil, ce tulburător ecou din viitor, Irina Movilă – o actriţă a cărei mimică sparge tihna şi a cărei voce poate ucide lumina, Florin Călbăjos – veritabil, autentic, născător de empatie.

În realizarea spectacolelor sale, Radu Afrim consumă alt tip de combustibil cu alt tip de ardere, cu alte exigenţe. S-ar cuveni ca şi noi, cei care încercăm să scriem despre creaţiile lui să apelăm la alte mijloace, la alt limbaj. Ne-ar trebui cuvinte noi, neîncepute, nerodate, de unică folosinţă pentru a povesti ceea ce mai curând se simte decât se lasă vârât între repere de ordin raţional. Mă uit ce scriu spectatorii pe facebook. Cel mai des „nu am cuvinte”. Poate o tăcere smerită, luminoasă ar fi cea mai fertilă binecuvântare. Poate. „Dacă am şti…”

Genetica nefericirii

(„Fata din casa vagon”, adaptare după un roman de Ana Maria Sandu, creaţie semnată de Lorena Zăbrăuţanu şi Eliza Păuna, Teatrul de Artă, Bucureşti)

Toate fetiţele visează să se facă mame atunci când vor fi mari. Toate? Aproape toate. Toate fetiţele îşi idealizează tatăl pe care îl aseamănă unui prinţ, unui erou, unui artist de cinema. Toate? Hm, aproape toate. Toate fetiţele şi toate mamele au nevoie de afecţiune, încredere, respect, de emoţii împărtăşite. Toate fetiţele îşi privesc mamele ca şi cum s-ar uita într-o oglindă magică, o oglindă a viitorului în care trecutul e etern.

„Fata din casa vagon” este o poveste despre pierderea inocenţei, despre dezamăgire, eşec şi singurătate, o seducătoare, răvăşitoare aventură în patologia nefericirii. În camera ei din casa vagon, fetiţa noastră descoperă adevăruri consemnând cuvinte, atitudini, detalii de atmosferă. Încearcă să înţeleagă, încearcă să (se) vindece. De fapt, asistăm la o emoţionantă istorie a nevindecării, a neuitării şi a incurabilei agonii. O simplă decizie taie punţi pentru generaţii întregi.

La radio se aud melodii de dragoste, pe ritmuri frânte. Fetiţa noastră – ghidul nostruprin acest labirint de umbre şi amintiri – bea câtă Cola vrea şi încearcă să îşi hrănească speranţele cu iluzia unei familii „ca toate celelalte”. În timpul acesta, păpuşile se demodează iar eroina noastră intră în anotimpul – scurt – al rodirii. Devine ea însăşi locomotiva în derivă a casei vagon. Va duce mai departe povara neîmplinirii şi ucigătoarea tortură a lui „ce-ar fi fost dacă…”.

Înainte de a fi spectacol la Teatrul de Artă, „Fata din casa vagon” a fost roman. Lorena Zăbrăuţanu şi Eliza Păuna au izbutit o dramatizare valoroasă nu numai în planul teatralităţii, ci şi în cel al fluxului emoţional. Felul în care sunt variate registrele, sunt alternate duioşia, cinismul, dramatismul, candoarea, umorul este absolut remarcabil. Două actriţe cu meşteşug, cu talent dar şi cu o rară acurateţe a mijloacelor, o prospeţime şi în acelaşi timp o rigoare în abordare, crează un culoar de comunicare consistenta şi coerentă cu sala. Toate detaliile sunt semnificative, toate gesturile sunt atent cumpănite – o echilibristică magistral controlată între tragic şi comic, replică şi tăcere, o creativitate vibrantă cu rezonanţă adâncă în noi. Lorena şi Eliza realizează o preţioasă bijuterie, halucinant de frumoasă, de delicată, de fragilă.

„Fata din casa vagon” este o binevenită revenire la teatru ca artă a comunicării prin poveste/mesaj, emoţie şi gest semnificativ. Aceste două fete minunate construiesc silueta spectrală a unui dezastru profund uman cu discreţie, tandreţe şi sfială. Pentru a nu alunga demonii. Paradoxal, în prezenţa lor stă şi şansa mântuirii.

Lorena, Eliza vă mulţumesc. Datorită vouă am aflat că teatrul e  – mai cu seamă – o necuprinsă taină.

Fratele meu, anormalul

(„Trucul lui Patrick” de Kristo Šagor, regia Anca Maria Colţeanu, Teatrul de Comedie, Bucureşti)

Patrick şi-a dorit dintotdeauna un frate, atât de mult încât acesta a devenit personajul lui imaginar preferat. Numai că, cel mai mult şi cel mai mult, Patrick şi-ar fi dorit un frate mai mare, mai înţelept şi mai puternic decât el, un frate mai mare cu care să se dea mare. Imposibil. Dar visul lui Patrick s-a împlinit pe jumătătate, căci urmează să aibă un frate, unul care se va naşte vulnerabil, cu sindrom Down.

Istoria plină de candoare şi speranţă, imaginată de dramaturgul german Kristo Šagor are forţa unui reportaj şi aura unui basm pentru copii (şi adulţi) ascultători. Împreună cu Matei Vladimir (scenografie), Andrei Stamate (grafica video) şi Ovidiu Savu (muzica), Anca Maria Colţeanu ne invită într-o dublă aventură: aceea în universul pur, generos, deschis şi sincer al copilăriei, şi aceea în universul încărcat de prejudecăţi, înnegurat de griji şi probleme insolvabile al părinţilor şi adulţilor, cei care iau decizii, asumă responsabilităţi, caută soluţii pentru a supravieţui rătăcirilor de tot felul.

Răzvan Krem Alexe şi Emilian Mîrnea sunt ghizii noştri cu personalitate multiplă (întruchipează mai multe personaje), iar scena mică a Teatrului de Comedie devine terenul lor de joacă. Volubili, carismatici, muzicali, cei doi actori te cuceresc prin amestecul de emoţie, umor şi ludicitate. Cred însă că dacă ar fi ales să joace „serios”, „normal”, mai „lucid” partiturile şi nu să „parodieze” doi copii, spectacolul ar fi câştigat în anvergură şi tensiune iar mesajul scenic în consistenţă. Altminteri, ceea ce propun ei se susţine şi va avea priză la public căci e accesibil, hazos şi are farmec, dar se ratează accesul la o dimensiune în plus, aceea în care s-ar fi putut întâlni şi echivocul şi nuanţele grave. Unde mai pui că, în realitate, copiii nu se prostesc atunci când povestesc ceva important. Ei o fac cu maximă seriozitate însă – din cine ştie ce motiv – adulţii reproducând conversaţia copiilor ajung să-i caricaturizeze şi să transforme dialogul lor într-un scheci.

Părerea mea este că dacă s-ar fi optat pentru o interpretare firească, fără excesele specifice spectacolelor pentru preşcolari (dar din ce în ce mai rar şi acolo), spectacolul ar fi fost mai împlinit, mai asumat şi mai concentrat. Căci dincolo de poante, de atmosfera agreabilă, tonul jucăuş, şi, de fapt, înainte de orice, textul lui Kristo Šagor ne vorbeşte despre un drum iniţiatic fabulos pe care Patrick (devenit alter ego-ului oricăruia dintre noi) îl parcurge cu tenacitate, curaj şi un tip special de discreţie. Este drumul de la necunoaştere şi prejudecată la acceptare prin iubire şi este totodată povestea maturizării unui copil de 11 ani.

Dincolo de rezervele mele legate de abordare (simple subiectivităţi, chestie de gust şi de natură), ţin să o felicit pe Anca Maria Colţeanu pentru alegerea acestui text absolut insolit ce se constituie şi într-un prilej oferit publicului de a aplauda doi actori cu certe calităţi pentru performanţă în profesia pe care şi-au ales-o. Vivat bucuria de a face teatru şi a spune poveşti!

Scrisoare (semi)deschisă

Dragă George Mihăiţă,

Am început această scrisoare acum 25 de ani. Pe vremea aceea trăiam cu frenezie şi disperare, eram îndrăgostită (de cel care azi îmi e soţ), iubeam teatrul şi citeam revista Salut. Atunci adolescenţa se prelungea dincolo de 18 ani, azi am senzaţia că vine mai devreme şi se termină prea curând. Azi sunt toate mai amestecate cumva, nici anotimpurile nu se mai decantează. Dar poate mă înşel. Sper să mă înşel. Tu să îmi spui căci, dintre noi doi, tu rămâi expertul în adolescenţă.

Scrisoare mea – începută acum mai bine de două decenii – e şi un exerciţiu de admiraţie şi un semn de prietenie şi dragoste, dar şi o adâncă reverenţă. Mă bucur că nu am expediat-o atunci. Pentru mine ar fi fost prea curând, prea incomplet, prea anonim. Ceva îmi spunea că ne vom revedea.

Unde mai pui că în tot acest timp am ajuns să îmi cunosc mai bine „adrisantul”. Ştiam despre George Mihăiţă că e un actor talentat, că e un animator, un însufleţitor. Te auzeam la radio, te vedeam pe scenă sau la televizor. Erai activ, prezent, divers. Tot timpul mai inventai câte ceva. Elevele din liceul meu erau topite după tine. De profesoare ce să mai vorbesc!

Ai făcut parte din viaţa mea…

Mai apoi, pasiunea mea pentru teatru s-a transformat în meserie. Azi sunt critic de teatru, deşi îmi displace sintagma mai ales în prima ei parte. Îmi place să cred despre mine că sunt un spectator informat (profesionist, poftim) care vine la teatru cu aceeaşi emoţie cu care intra în sală în urmă 25 de ani. Şi acum simt parfumul costumelor, şi acum îmi bate inima la fel de tare când actorii ies la aplauze. Şi acum mă las „amăgită” de poveste. Mă străduiesc să fiu sinceră în ceea ce scriu, convingătoare şi – cel mai important – să nu îi îndepărtez pe oameni de teatru. Dar ce fac eu aici? Am ajuns să îţi scriu despre mine. Iartă-mi, rogu-te, derapajul. M-a luat valul.

Deci, tu, despre tine. De 16 ani, atunci când nu joci, întâmpini în foaier publicul invitat la premierele Teatrului de Comedie. Aşa fac gazdele, îşi întâmpină oaspeţii. Numai că în cazul tău e un pic mai altfel. Tu faci ca totul să pară mult mai cald, mai intim, mai amical. Uneori, mă retrag în colţul foaierului şi te analizez. Toată lumea te iubeşte. Dar de ce? Să fie zâmbetul? Să fie natura ta generoasă? Să fie educaţia primită de la părinţi? Cultul pentru familie, respect, fraternitate, colegialitate? Un simţ înnăscut şi îndelung exersat al omeniei şi al bunului simţ? Străbunica mea, ardeleancă născută la 1907 ar fi răspuns simplu: „Nu ştiu, aşa m-am deşteptat”. Cred că e valabil şi în ceea ce te priveşte.

Ca director ai fler, intuiţii, tenacitate, îndrăzneală, viziune sau ca să formulez într-un singur cuvânt – talent. Dar şi sensibilitate. Pe scena de la Comedie nu se croieşte subţire ca să se râdă gros. Aici poţi vedea unele din cele mai bune spectacole din ţară. Şi datorită ţie, comedia înseamnă substanţă, rafinament, EMOŢIE.

Am aflat – pe surse – că anul trecut ai împlinit 70 de ani. Deh, ce să-i faci, ştii cum se spune, nimeni nu-i perfect. Cu această ocazie (nu că ar fi fost nevoie de una), Doina Papp ţi-a dedicat o monografie foarte pasionantă, inspirat intitulată „Reconstituirea unei vieţi”. O invidiez sincer şi trec mai departe. Apoi, te-ai gândit să imaginezi un one man show cu acelaşi titlu pe scena mică a Teatrului de Comedie. Am citit cartea, am văzut „spectacolul”. Cel din urmă e un seducător exerciţiu de sinceritate, curajos, necovenţional, tulburătoar şi tandru.

O întâlnire de taină în văzul lumii. E ca un prânz duminica în familia lărgită. Când vin şi rude îndepărtate şi veterani de război şi fii risipitori. Cu poveşti, cu amintiri, cu nostalgii, cu drag de prieteni, cu dor de cei dispăruţi, cu răscoliri, trădări, iubiri de tot felul şi iertări pe măsura suferinţei. În „sufrageria” ta primitoare de la sala Studio ne-am uitat la poze vechi, am aflat ce-ţi mai fac copiii, cum era să mori la filmări, cum ai cunoscut-o pe Nadia, ce mai zice Horăţelu’, ce mai scrie presa. Şi tocmai când urma ca tu să ne întrebi pe noi Şi voi ce mai faceţi, măi, fraţilor? s-a făcut prea târziu şi a trebuit să ne – vremelnic – despărţim.

Prea târziu, am spus? Nu, niciodată nu e prea târziu. Niciodată nu e definitiv târziu. Ca dovadă că îţi scriu azi această scrisoare începută acum 25 de ani.

Dragă George Mihăiţă, în acest sfert de veac s-au schimbat multe, dar nu esenţialul. De exemplu, tu şi cu mine suntem aceiaşi adolescenţi (nu mă contrazice!) curioşi, inocenţi şi fragili. Părul tău alb, părul meu uşor grizat constituie un accident de parcurs. În ceea ce te priveşte, micul Franzeluţă care cânta cu entuziasm şi convingere „Trandafir de la Moldova” e azi un om darnic, blând şi binecuvântat ca pâinea caldă ce se împarte cu generozitate tuturor fugarilor flămânzi şi hăituiţi prinşi în cursa aprigă a vieţii de zi cu zi.

Să te ţină Dumnezeu sănătos şi vesel! Încă nu te-am exonerat de obligaţia de a ne face fericiţi! Te îmbrăţişez patetic dar onest şi demn şi îţi adresez tradiţionalul SALUT!

Răzvana (1994-2019)

P.S. A, în caz că mai era cazul după toate câte ţi le-am înşirat până aici, poftim: Te iubesc, tinere!

Imposibila iertare

(„Treapta a noua” de Tom Ziegler, regia Anca Maria Colţeanu, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, Bucureşti)

Joanna este alcoolică. În urmă cu şase ani şi-a părăsit fiica şi soţul, s-a urcat la volanul propriei maşini şi s-a oprit în vitrina unui pet shop. Au urmat spitalul de boli nervoase, terapia şi asociaţia alcoolicilor anonimi. Aflată încă pe drumul fragil al recuperării de sine şi al asumării trecutului, Joanna păşeşte pe treapta a noua a unui sistem de vindecare în 12 etape şi îşi invită fiica în vizită chiar în ziua în care aceasta împlineşte 16 ani. O reîntâlnire dureroasă pentru ambele, un prilej pentru mamă de a-şi cere iertare şi a păşi mai departe.

Textul lui Tom Ziegler are o teză – viaţa e un drum pe care nu te mai poţi întoarce. Pseudo-revenirile sunt răvăşitoare, când nu de-a dreptul distructive. Timpul anulează şansa reconcilierilor. Nu putem trăi de două ori viaţa cu speranţa că a doua oară ne va ieşi mai bine. Nu există o a doua şamsă. Nici Melissa nu mai e fetiţa de 10 ani, maturizată forţat care îşi proteja mama de furia şi exigenţele unui tată ultra-ocupat şi hiper-corect, nici Joanna nu poate fi azi mama raţională, responsabilă şi iubitoare care nu a fost niciodată. Între ele se va cuibări întotdeauna spectrul eşecului, al neîncrederii, al  catastrofei iminente. Aşa că ţineţi cu dinţii de ce aveţi pentru că odată făcută praf, o relaţie nu se va mai putea relua în aceleaşi condiţii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Viaţa e un spectacol cu o singură reprezentaţie.

Anca Maria Colţeanu a mizat pe patru actriţe valoroase care pot transmite atât dimensiunea tragică a textului cât şi accentele comic-amare. Manuela Ciucur se află în faţa unei provocări serioase pe care şi-o asumă cu disponibilitate şi entuziasm. O surpriză plăcută pe scena Teatrului Bulandra este Oana Ştefănescu într-un rol puternic şi convingător interpretat. Celor două experimentate actriţe le sunt alături mai tinerele Catinca Maria Nistor şi Adela Bengescu, ambele izbutind două personaje credibile, cu farmec şi sinceritate.

Singura fundamentală „inadecvare” mi se pare spaţiul scenografic (Octavian Neculai). Nu înţeleg rostul (simbolic sau nu) al mobilierului de bucătărie care domină spaţiul scenic, „un mausoleu” pe care actriţele sunt nevoite să îl ocolească în permanenţă, care „joacă” puţin şi este oricum hiperdimensionat. Am avut o constantă senzaţie de sufocare, de balast, de inutil, de prea mult. Sunt convinsă că Anca Maria Colţeanu împreună cu atât de exersatul în soluţii scenice Octavian Neculai ar fi putut găsi o formulă scenografică mai echilibrată, mai inspirată.

Revenind la actriţe, regizoarea a avut generozitatea sau strategia (sau şi-şi) de a le lăsa să se desfăşoare şi asta este nu numai măgulitor pentru un interpret, ci şi stimulant. Fiecare dintre cele patru reuşeşte să îşi dea măsura talentului, a expresivităţii, a personalităţii.

Ştiu că trăim într-o lume care aderă la şi cultivă explicitul, tuşele groase, tonurile tari, forţa demonstraţiei, dar pentru gustul meu (e o observaţie strict subiectivă) unele momente ar fi fost mult mai împlinite dacă se încerca o diversificare, o alternare, dacă s-ar fi mizat şi pe tensiunea conţinută, echivoc, tăcerea semnificativă, tonurile simple, aproape plate vs acutele dublate de hipergesticulaţie. Altfel spus valorificarea contrapunctului, cel care asigură în fond echilibru, bogăţie cromatică, un plus de adevăr. Şi în orice caz aş mai fi tăiat din text şi nu aş fi provocat atât de multe false finaluri. Publicul îşi pierde interesul mai ales dacă a înţeles „cum stă treaba”. Să fiu bine înţeleasă, nu e nimic grav, impardonabil, incorect şi mai ales ireversibil în viziunea Ancăi Maria Colţeanu. Chiar şi în această variantă „neamendată” de opinia mea, montarea are personalitate, forţă, mesaj şi claritate. Oricum, spectacolul este crud, sunt convinsă că micile imperfecţiuni se vor corecta din mers.

„Treapta a noua” ne spune o poveste din zilele noastre şi o face frust, fără menajamente sau exces de complezenţă, dar cu un anumit tip de delicateţe şi mizând pe empatie. O istorie adevărată în care sigur vă veţi regăsi.

 

Veridict Crimă! Cu executare.

(„Şi din 10 n-a mai rămas niciunul” de Agatha Christie, regia Ricard Reguant, Teatrul Avangardia, Bucureşti)

În numele justiţiei implacabile, crimele comise – cu voie sau fără voie, intenţional, din neglijenţă sau slăbiciune – de personajele acestei dramatizări, vor fi dezvăluite şi amendate cu pedepsirea vinovaţilor. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, moarte pentru moarte.

Un roman celebru („10 negri mititei”), o intrigă de geniu (Agatha Christie), o variantă scenică (Ricard Reguant) lăudată de Agatha Christie Limited, un spectacol bine intenţionat dar parţial împlinit. Deja ştim că programul repertorial al Teatrului Avangardia nu presupune montări spectaculoase, viziuni regizorale inovatoare, o creativitate scenică explozivă etc. Această instituţie se bucură deja de aprecierea publicului deoarece propune texte cu box office, verificate în montări cu record de longevitate pe importante scene europene, texte atât de bine scrise încât s-ar putea „juca singure”, cum se spune în limbaj de specialitate.

De această dată însă, poate din cauza distribuţiei mai eterogene sau a timpului de lucru insuficient acordat repetiţiilor, rezultatul este unul rezonabil, prizabil dar departe de ce ar fi putut fi. Se simte nevoia unei construcţii regizorale mai ferme şi mai  inventive care să susţină şi să potenţeze ritmul şi suspansul acţiunii. Altminteri, totul e corect (în linii mari) dar strict narativ, ilustrativ. Sunt bine intuite dar insuficient împlinite momentele comice sau accentele thriller, dar rămânem în stadiul de schiţă, de intenţie.

În acest context, actorii – incontestabil, talentaţi – cu mai multă sau mai puţină experienţă, cu mai mult sau mai puţin farmec ori personalitate artistică – se adaptează cum pot ei mai bine şi îşi „recită” partiturile fără să se „complice”/implice peste măsură, la minima rezistenţă.

Să ne înţelegem. Ce vedem nu e rău, dar pare doar proiectul şi nu punerea în scenă robustă, asumată a celei mai cunoscute intrigi poliţiste din toate timpurile. Acţiunea se desfăşoară permanent pe o orizontală neutră, într-un registru minor şi incolor. Publicul apreciază însă onestitatea cu care sunt aduse la rampă personajele şi – evident – talentul Agathei Christie. Poate – totuşi – spectacolul e încă destul de crud şi va câştiga în timp consistenţă şi precizie. Sper din tot sufletul că despre asta este vorba.

Până atunci însă, dacă vreţi un thriller poliţist izbutit, captivant şi surprinzător vă sfătuiesc să vă cumpăraţi bilete tot la Avangardia, la spectacolul „Intriga”.

(Foto: Andrei Gindac)

Defectul de seră

(„Totul în grădină” de Edward Albee, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul de Comedie, Bucureşti)

O casă cu grădină. Un cuplu încă tânăr, dar cu obligaţii (un fiu la şcoală, credit imobiliar), o viaţă tihnită, decentă, însă marcată de obligaţia de a face economii. Din toate colţurile existenţei pândeşte, din ce în ce mai nerăbdătoare, frustrarea. Un subiect mai actual ca niciodată. Cât de departe eşti dispus să mergi pentru a te simţi în sfârşit „în rând cu lumea”? Poate fi jurământul de fidelitate faţă de soţ un obstacol? Dar crima? Te poate opri?

Ca de obicei când ai în faţă o transpunere scenică semnată de Victor Ioan Frunză, te cucereşte soliditatea construcţiei, rigoarea în abordare şi găsirea celor mai expresive soluţii regizorale. În plus, acest spectacol certifică valoarea şi maturitatea unor actori cu personalitate – Mirela Zeţa, Dan Rădulescu şi Dragoş Huluba. Lor li se alătură, într-un rol care face cât un premiu, cameleonica Emilia Popescu (aici variind fabulos umorul cinic, fiorul şi eschiva). Convingătoare sunt şi cuplurile Angel Popescu-Irina Bucescu, Mihai Niţă-Andreea Samson, Lucian Ionescu-Mihaela Mardare (mai ales partiturile feminine), plus o plăcută surpriză Radu Ştefan Bănică într-un rol bine susţinut. Împreună izbutesc o mostră de realitate crudă, nemiloasă, frustă şi alcătuiesc o mini-comunitate ghidată de un interes comun: banul câştigat rapid. O complicitate care – deloc întâmplător – se prelungeşte în crimă.

Un garden party la finalul căruia măştile cad deşi balul e abia la început. Instinctual, feroce, bestial. Capitularea nu intră în discuţie. Cei – încă – ezitanţi vor fi convinşi. Sau vor fi obligaţi să accepte aparteneţa la grup. Ce s-a petrecut în grădină va rămâne îngropat acolo. Mustrări de conştiinţă? Coşmaruri? Banul vindecă tot. În fond, a fost un banal accident. O mică problemă de parcurs ce a fost reglată cu promptitudine şi sânge rece.

Spectacolul de la Comedie dovedeşte ritm şi un excelent echilibru între comic şi dramatic. Cea mai puternică scenă – cea în care Richard descoperă sursa banilor din casă este una care îţi taie respiraţia. Are tensiune, suspans, expresivitate şi autenticitate. Urmează o amară arie a calomniei, ce va fi curând înlocuită de blazare şi împăcarea cu starea de fapt.

Montarea mizează căştigător pe o distribuţie impecabilă, de top, atentă la detalii, creativă şi coerentă pe parcursul întregului demers artistic. Scenografia creată de Adriana Grand a avut în faţă o mare provocare: conceperea a două planuri simultan prezente în scenă: spaţiul uşor artificial, aseptic, advertorial (ca în reclamele unde viaţa e perfectă) al grădinii şi cel intim, comun, de zi cu zi al livingului. Nu întâmplător, personajul cel mai straniu, un soi de raisonneur boem aflat în permanenţă între lumi, intră în casa celor doi soţi numai prin grădină (locul viitorului său mormânt).

„Totul în grădină” e un spectacol terifiant care nu propune o teză a salvării sau soluţii de pedeapsă, ci deschide căi de acces către buruienoasele cărări de dincolo de aparenţe. O incizie laparoscopică, minim invazivă şi cu termen de vindecare imprevizibil.

Acele mame risipitoare şi fiicele lor

(„Gardenia” de Elżbieta Chowaniec, regia Zoltán Balázs, Teatrul Odeon, Bucureşti)

Să fie ceva genetic? Sau la mijloc e mentalitatea care, pe parcursul unui secol, nu se schimbă fundamental? Un anumit tip de implacabil, de tuşă a destinului, de dincolo de puterea noastră de a ne gestiona propria viaţă? Sau dorinţa irepresibilă de a fi parte din viitorul copiilor noştri? De a fi – astfel – contemporani cu posteritatea noastră?

Patru destine marcate de personalitatea Mamei. Patru femei, patru supravieţuitoare şi în egală măsură patru victime în căutarea evadării, ajunse mai apoi o sursă de traumă pentru generaţia următoare. Repetabila povară a luptei pentru ieşirea din paradigma ratării. Alcool, lipsă de afecţiune, blazare, rutină, abandon, egoism, rătăcire şi o dureroasă şi imposibilă senzaţie a irecuperabilului. O lume care nu îşi asumă până la capăt martirajul şi care – poate tocmai de aceea – nu se poate mântui.

Textul Elżbietei Chowaniec e concis, tăios, frust, asemenea unui rechizitoriu sau – şi mai corect spus – asemenea unui probatoriu care însă – paradoxal – nu urmăreşte stabilirea adevărului şi condamnarea vinovaţilor, ci ne atrage într-un seducător interogatoriu cu noi înşine. Într-un univers ostil, haotic, din care lipsesc iertarea, compasiunea şi în care iluziile se pierd rapid şi tragic, viaţa continuă să dea viaţă. Un text cutremurător, puternic, valoros deopotrivă în plan spiritual şi emoţional.

Ceea ce a izbutit regizorul maghiar Zoltán Balázs alături de patru actriţe cu personalitate magnetică şi incontestabilă anvergură creativă – Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Simona Popescu, Mădălina Ciotea – poate fi asimilat unui curs de teatru intensiv. Văzând acest spectacol ne devine clar, se decupează impecabil ce înseamnă şi ce presupune o concepţie regizorală (să ştii CE vrei cu un text, UNDE vrei să ajungi şi CUM să faci din drumul tău către acolo cea mai sigură şi spectaculoasă cale către un mesaj percutant). Regizorul de faţă stăpâneşte mijloacele meseriei, are capacitatea de a găsi formula, conceptul, structura pe care îşi clădeşte cu precizie chirurgicală un trainic pod de comunicare cu sala, cu publicul.

Formula ariilor de operă este excelent acoperită regizoral şi actoricesc. Întreaga montare are o stilistică specială, rigoare în construcţie, relief, dimensiune, un bun gust rarissim (felicitări Constantin Ciubotariu – decor şi Andrada Chiriac – costume!), o atenţie pentru frazare, ritm, tonalitate, pauze, gest – o simfonie impecabil orchestrată, dirijată şi interpretată, o asumare tulburătoare a partiturilor, actriţele reuşind o transfigurare magnetică (indimenticabilă strălucirea din ochii lor – inocenţa captivă în temniţa unui trup aflat sub teroarea ceasului biologic).

La final de stagiune, am avut parte de acest imens dar. „Gardenia” este o fascinantă, palpitantă şi revelatoare expediţie în istoria unei familii văzută din perspectiva mamelor risipitoare şi a fiicelor lor aşteptându-le răbdătoare. Un spectacol miraculos care vorbeşte cu furie înăbuşită despre dragoste, maternitate şi cât de cumplit de singuri ne regăsim (chiar şi) pe drumurile (deja) bătătorite ale vieţii noastre.