Sentinţa a rămas nedefinitivă

(„Barbă albastră” după Max Frisch, regia Alexander Hausvater, Teatrul Stela Popescu, Bucureşti)

1

Şapte neveste, un fiu, o natură fragilă, o copilărie marcată de pierderi, frustrări mascate în cinism şi adesea cruzime. Femeia – o muză, o necontenită căutare, coşmarul căsătoriei cu repetiţie. Implacabil. Inutil. Stigmatizant. „Fericitul” Felix Schaad rupe rutina, taie lanţul. Ucide ceea ce deja nu îi mai aparţinea. Urmează tortura refugiului în conştiinţă, acolo unde toate se amestecă şi niciun delict nu e prescris.

„Barbă albastră” e ultimul text scris de Max Frisch, în 1982. Un fel de fantezie-eseu, operă testamentară, un „rechizitoriu” spectaculos la adresa societăţii postmoderne, formată din indivizi cu dublă personalitate, orgoliu şi patimi superficial disimulate, o lume schizoidă, rece, formală şi stearpă în care repetiţia poate oferi iluzia vitalităţii, a veşnicului refresh şi a sfintei continuităţi. La centru, motivul jocului de biliard în timpul căruia tacurile se ascut periculos iar adversarii sunt cu atât mai imprevizibili cu cât sunt adesea absenţi.

2

Schaad e un tip hipersensibil şi hiperimaginativ. Universul său este unul răsturnat, atipic, mişcător, comportamentul său social este unul eminamente serial. Soţiile seamănă între ele iar, ucigând-o pe cea care cel mai probabil s-ar fi dovedit a fi ultima, ucide de fapt întreaga serie, o colecţie de eşecuri, de iluzii spulberate, anulată printr-un gest ferm şi sigur: strangularea.

Rosalinde, nume de subretă, jucăuşă, greu de iubit, simplu de amăgit şi de ucis. Infailibilul alibi – cinci crini albi, comandaţi la o florărie cu stil, ca şi cum rivalul ar exista, ca şi cum gelozia ar avea obiect.

Dramatizarea lui Alexander Hausvater nu pierde nicio clipă din vedere tensiunea, acumularea capetelor de acuzare, acutizarea, „travaliul doliului”. Spectacolul, desfăşurat simultan în planul real, obiectiv al interogatoriilor şi pledoariilor şi în cel subiectiv, din mintea chinuită de remuşcări a eroului, reface în chip creativ, convingător, traseul imposibilei evadări din sine (universul sonor „desenat” de Tibor Cari e în acest context un fidel şi fermecător partener de călătorie).

3

Procurorul (remarcabil Adrian Ciobanu), Acuzatul (Marius Stănescu apariţie stranie, halucinantă, impecabil dozaj) şi personajul multiplu feminin (excepţională performanţă artistică Ada Navrot) ne propun un duel periculos, în timpul căruia martorii se tot schimbă iar depoziţiile nu certifică, ci chestionează adevăruri subiective. Vinovăţia însăşi pare să nu mai fie o miză. Merită felicitări întreaga distribuţie, dar în chip special Crina Matei pentru forţa seducţiei (totuşi, pasajele melodice sună cam strident. Poate e strict o problemă ce ţine de sonorizare sau amplificare a sunetului, ceva lesne reglabil), Irina Cărămizaru şi Ana Maria Ivan pentru adevăr, precizie şi varietatea mijloacelor. În ceea ce priveşte „figuraţia”, ea este cu adevărat „specială”.

Scenografia semnată de surprinzătoarea Adina Mastalier face minuni într-un spaţiu scenic destul de înghesuit dar, iată, valorificat la maximum.

În concluzie, recomand cu căldură şi chiar sincer entuziasm această nouă producţie a Teatrului Stela Popescu. Fie ca să fie doar primul episod al unui succes serial!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s