Elegie pentru “sudoarea sufletului”

(„Trei surori”, scenariu (ne)firesc de liber după Cehov de Radu Afrim, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional I. L. Caragiale)

1.jpg

În burta mamei – primul spaţiu extraterestru, prima formă de libertate pe care – în chip tragic – o uităm. Da, viaţa e o planetă necunoscută, despre care continuăm să strângem date, informaţii, parametri în încercarea obligatorie de a supravieţui.

Radu Afrim nu pune în scenă texte, situaţii, caractere dramatice. Spectacolele sale sunt în zona „meta”, „dincolo de”. Deci, pentru cei care s-ar putea amăgi, acest „Trei surori” nu e „încă un” Cehov. De fapt, cine ar avea nevoie de „încă un Cehov”? De regulă, prima dilemă, cea „de temelie”, a regizorilor când vine vorba de dramaturgia cehoviană se învârte în zona „cum reprezinţi scenografic livada?” sau „cum arată teatrul lui Treplev” sau „apare Moscova în vreun fel, de câte ori surorile Prozorov o invocă?” E atâta zgomot în jurul marilor dramaturgi, o gălăgie aproape nesănătoasă, parazitară în orice caz. Afrim ne propune să experimentăm altceva: să ascultăm tăcerea dintre replici, să pătrundem în fibra gândurilor, să redesenăm circumvoluţiunile cuvintelor dintr-o altă perspectivă. Altfel spus, să suspendăm pentru moment tot ce ştim (sau credem că ştim), toate certitudinile şi să ne aruncăm în noi înşine. Un salt vital într-un abis mântuitor.

Şi cu toate astea, Cehov nu e doar un pretext, pentru că ce izbuteşte acest spectacol aproape în chip miraculos este să ne ţină în biosfera dramaturgului rus. Spleen-ul, nostalgia, accesele de entuziasm activist ca şi detaşarea oportună, flecăreala, patetismul sunt de acolo. Ce aduce Afrim este cablarea universului cehovian la energia secolului XXI, şi, de fapt, la universal. Scenariul său este un poem-pledoarie pentru umanitate, generozitate, bunătate şi în egală măsură un strigăt de ajutor într-o lume care limitează, etichetează, înlănţuie. Azi, Moscova nu mai poate fi paradisul pierdut. Azi, Moscova e un infern. Singurul Paradis care ne-a rămas accesibil este în noi înşine. De aceea e obligatoriu să ne recuperăm. Iubirea, suferinţa, sentimentul consolator şi bogat al fraternităţii sunt tot atâtea căi de vindecare.

2.jpg

Mă feresc să spun vorbe mari (căci numai ele îmi vin în cap) pentru că aş strica farmecul unui mesaj artistic atât de dens, de plenar şi în chip paradoxal atât de discret, de tandru şi de cald. Noţiuni precum „fabulos”, „unic”, „excepţional”, „genial” ar sparge echilibrul şi mai cu seamă emoţia aproape fluidă transmisă de acest spectacol.

Aş vrea să am textul. Aş vrea să îl citesc eu, în linişte (în liniştea mea), ca să mă pot gândi apoi la el mai pe săturate.

O reverenţă adâncă merită Irina Moscu (scenografie), Andrei Cozlac (video design) şi Călin Țopa (sound design), veritabili agenţi ai unei stilistici complexe, cei care nu doar au inventat un cadru sau o imagistică cu valoare de simbol, ci au asistat naşterea, aducerea pe lume (în luminile rampei, cum se zice) a unei viziuni puternice. Pentru ca o asemenea viziune să capete consistenţă şi forţă era nevoie şi de curajul şi creativitatea lor.

Flavia Giurgiu şi Istvan Teglas – ce amestec de forţă şi vulnerabilitate, materie fragilă, aproape casabilă, Raluca Aprodu şi Emilian Oprea – da, desigur, frumuseţe, senzualitate, plasticitate dar şi rost, rezonaţă în rostire. Marius Manole – cel asupra căruia Radu Afrim face magie de fiecare dată şi ni-l redă proaspăt, surprinzător (un actor care se face mare muncind), Natalia Călin – un omagiu adus firescului, adevărului, simplităţii mişcătoare, Ada Galeş – atâta naturaleţe şi tot pe-atâta expresivitate, Ciprian Nicula – chipul inocenţei şi glasul unui soi de implacabil, ce tulburător ecou din viitor, Irina Movilă – o actriţă a cărei mimică sparge tihna şi a cărei voce poate ucide lumina, Florin Călbăjos – veritabil, autentic, născător de empatie.

În realizarea spectacolelor sale, Radu Afrim consumă alt tip de combustibil cu alt tip de ardere, cu alte exigenţe. S-ar cuveni ca şi noi, cei care încercăm să scriem despre creaţiile lui să apelăm la alte mijloace, la alt limbaj. Ne-ar trebui cuvinte noi, neîncepute, nerodate, de unică folosinţă pentru a povesti ceea ce mai curând se simte decât se lasă vârât între repere de ordin raţional. Mă uit ce scriu spectatorii pe facebook. Cel mai des „nu am cuvinte”. Poate o tăcere smerită, luminoasă ar fi cea mai fertilă binecuvântare. Poate. „Dacă am şti…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s