Confesiunea unui (fost) pescăruş

(„Figuranta” de Andreas Petrescu, regia Tania Popa, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti)

0.JPG

Ania încearcă din răsputeri să găsească începutul perfect. Începutul de spectacol. Dar recunoaşte că oamenilor nu le-ar strica să poată reface şi alte începuturi, toate începuturile. Nu ştiu de ce replica ei „Eu sunt Ania. Nu, nu e bine!”, mi-a amintit din primul moment de Nina din „Pescăruşul” lui Cehov care, în ultimul act, cu sufletul fărâme, întorcându-se în locul unde a debutat, s-a entuziasmat şi s-au autoiluzionat, repetă ca în transă: „Eu sunt un pescăruş. Nu, nu e asta. Eu sunt Actriţă.”

Pentru că meseria de bază nu se poate eluda, Andreas Petrescu metabolizează actoriceşte textul şi găseşte un echilibru nu numai just dar şi eficient între emoţie şi ludic, lacrimă şi zâmbet, metaforă şi poantă. De aici şi senzaţia că vezi mai multe spectacole într-unul singur, în acest amestec valoros de Stand-up (tragic)Comedy, o confesiune cu final surprinzător.

Acuma, sigur, ni se spune/scrie clar în programul de sală că textul a fost scris pentru Tania Popa. Să ne înţelegem, nu e întotdeauna o garanţie că dacă un text e scris anume pentru o actriţă sau un actor, aceasta sau acesta şi are talentul de a valorifica partitura ce i-a fost dedicată. Deşi, ce-i drept, artiştii talentaţi inspiră dramaturgi talentaţi. Este exact cazul de faţă. Tania Popa are nu numai un incontestabil talent. Ea are personalitate, originalitate, consistenţă; te prinde, te vrăjeşte, te păcăleşte, e foarte stăpână pe mijloace şi le expune cu poftă de joc, cu onestitate, în chip incandescent. Cu Tania nu ştii niciodată dacă e de râs sau de plâns. Ştii sigur că e cumplit de adevărat şi frust. Tania este asemenea unui avion de vânătoare cu decolare verticală.

1

Paradoxal, personajul ei e simultan cinic şi inocent, umple scena dar menţine o constantă şi seducătoare atmosferă de intimitate. (T)Ania marchează tonurile de deznădejde dar revine de fiecare dată mai vitală, mesajul ei fiind până la capăt optimist, încrezător şi cu atât mai impresionant. Un simplu telefon îţi poate schimba viaţa, poate reprezenta un nou început, te poate certifica, poate sparge şirul compact de ghinioane.

Figuranta noastră (în artă, în viaţă) repetă, se menţine în formă, aşteaptă să fie descoperită, distribuită într-un rol pe măsura fidelităţii ei, un rol principal, un rol de prim-plan în care să dea lovitura şi să se recupereze. Până la urmă, nu ştim ce a adus-o în sanatoriu: faptul că a fost nevoită să renunţe la propriul copil sau iubirea pătimaşă şi neîmplinită pentru scenă?

Un spectacol tare, puternic, bine închegat şi încărcat de idei ca un nod de cale ferată, dar mai ales o întâlnire mereu hrănitoare, vindecătoare cu o actriţă adevărată, pe bune, ca-n viaţă – Tania Popa. Şi, da, a trecut şi Îngerul.

(Foto: Florin Ghioca)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s