(„Şeful” de Eduardo Aldan, regia Ricard Reguant, Teatrul Avangardia, Bucureşti)
Întâmplarea face ca un director de companie, peste măsură de stresat de apropiata fuziune a firmei sale cu o multinaţională să rămână blocat în sediu, fără nicio posibilitate de comunicare cu exteriorul, alături de un angajat al Serviciului de Întreţinere căruia abia îi fusese adusă la cunoştinţă concedierea. Şi colac peste pupăză, e 31 decembrie, ultima zi a anului.
Autorul spaniol Eduardo Aldan porneşte de la o situaţie fără ieşire şi imaginează un dialog savuros, o suită de întâmplări şi momente de comic amar în cursul cărora atât şeful cât şi subalternul îşi „trădează” adevărata natură, de oameni cumsecade, generoşi, simpatici, ludici. O istorie „cu teză”, un îndemn la veritabilă comunicare, empatie şi revenire la bucuriile simple şi hrănitoare ale vieţii care nu e altceva decât un tezaur de clipe ale prezentului trăite împreună.
Regizorul Ricard Reguant ne face un dar. „Şeful” este un cadou de Crăciun (căci, ştim deja, Crăciunul poate fi în fiecare zi) menit să reconstituie o tandră, duioasă şi sănătoasă atmosferă (şi de fapt, realitate) pierdută; un fel de întoarcere la copilărie, la inocenţă, la libertate, momentul de (re)start. Un om simplu îl învaţă pe şeful său pedant şi suficient valoarea gesturilor, a prieteniei, a încrederii, a solidarităţii.
Alături de apariţia video hazoasă şi dulce a Ancăi Sigartău, Şerban Pavlu şi Cristi Iacob izbutesc un convingător şi variat demers actoricesc bogat în poante, gaguri, comic de situaţie şi ambalat într-un tip de autenticitate valoroasă în plan artistic. „Şeful” este genul de spectacol câştigător, pentru că se bazează pe o reţetă sigură: umor, suspans, emoţie, căldură umană, un strop de nostalgie şi doi interpreţi care le pot asuma şi ştiu să le transmită cu succes.
Esenţial este echilibrul. Montarea nu e încărcată de găselniţe, invenţii, scheme, „curajoase”, tuşe groase, care nu numai că ar parazita dar ar submina de-a dreptul propunerea regizorală. Povestea îşi păstrează până la sfârşit doza optimă de subtilitate şi delicateţe. Sunt evitate şarja, hohotul, aluziile vulgare şi astfel primează mesajul: tema recuperării (familiei, trecutului, sinelui). Practic, un tip condamnat la depersonalizare, epuizat sufleteşte, supus canonului rutinei şi unei existenţe „de serviciu”, îşi întâlneşte îngerul salvator, şi astfel îşi vine în fire.
„Şeful” are mult din atmosfera intimă, caldă şi relaxantă a unei dimineţi de duminică, cu râsete, muzică în surdină şi ciocolată fierbinte. Sunt convinsă că va face săli pline mai cu seamă în preajma Crăciunului, atunci când până şi cei mai puţini cuminţi sunt iertaţi şi primesc daruri.
Acta est fabula 