Zidul

(„Lecţia” de Eugene Ionesco, regia Radu Iacoban, Teatrul Mic, Bucureşti)

1.jpg

În fond, dacă stăm bine să ne gândim, întregul proces pedagogic – toate bunele intenţii fiind incluse – este unul deopotrivă absurd şi ridicol, când nu de-a dreptul monstruos. Transferul de cunoştinţe de la un individ la altul se face adesea pe un teren arid şi chiar ostil. Cei doi nu comunică în chip firesc, veritabil, substanţial, tot „dialogul” e formal, schematic, şi aceasta mai ales deoarece nu e guvernat de admiraţie, ci e ghidat de interes.

Eugene Ionesco vede într-o cheie paroxistică această relaţie între profesor şi discipol, o luptă pentru putere, un trafic de influenţă, un permanent şantaj. Iniţial, Eleva este naivă, deschisă, plină de solicitudine, entuziastă, încrezătoare, pentru ca, la final, pe măsură ce „lecţia” capătă accente nevralgice şi se îndreaptă către o criză cu consecinţe incalculabile, personalitatea tinerei să fie anihilată, aceasta fiind transformată într-o o anonimă, o cantitate ce se adaugă la cifra celor deja „îmblânzite”, adică de-sufleţite, spirite ucise, transformate în depozite pentru mesaje gata ambalate, pentru propagandă.

2.jpg

Eleva pregătită să obţină atestatul în vederea „doctoratului total eşuează”. Va rămâne o simplă cărămidă în zidul ce desparte creativitatea, originalitatea, prospeţimea de ideologia obligatorie, sofismele, teoriile periculoase. Trăim într-o lume în care orice idee poate duce la genocid, atunci când e abil manevrată de indivizi egoişti, meschini, suficienţi, malefici, paranoici.

Radu Iacoban dă spaţiu de manifestare textului ionescian, deci, implicit, actorilor. Exploatând discret dar percutant resursele comice, regizorul mizează pe ritmul, muzicalitatea şi tensiunea partiturii dramatice. Asistăm la  spectacolul mai curând agreabil, relaxant, al acumulărilor de energie.

Liliana Pană în Marie reprezintă duhul contradictoriu al casei, contrapunctul misterios, tenebros, sinistru al acestui triunghi format din personalităţi ce îşi forţează, îşi provoacă limitele şi îşi recalibrează în permanenţă armele. Silvana Mihai gestionează valoros trecerea de la naivitatea uşor tembelă din primele minute la disperarea şi abandonul final, practic prăbuşirea în cenuşiul asfixiant al rutinei sinonimă cu ratarea. Dinţii dor pentru că sunt „daţi la pila” agresivei „dictaturi” a profesorului hotărât să se impună. În aceste condiţii, simpla rostire apăsat a cuvântului „cuţit” a şi înfăptuit crima. Cristi Iacob este adevăratul magician al spectacolului; un elf care „păcăleşte”, variază, surprinde, jonglează abil cu tonurile şi mimica, un adevărat galop de energie. Şi – culmea, sau nu – Profesorul lui Iacob rămâne un tip mai degrabă simpatic.

3.jpg

Sugestivă este şi scenografia imaginată de Cezarina Iulia Popescu, în care joacă foarte bine spaţiile cu dublă trecere: peretele-tablă, uşa-fereastră, dar şi piesa de rezistenţă: statuia morţii „elocvente”.

Dincolo de viziunea asumată teatral prin valorificarea resurselor universului dramatic în care tragicul şi absurdul se întrepătrund, „Lecţia” lui Radu Iacoban, proiectează o lumină prietenoasă, amicală către o temă majoră şi acută – Ce tip de renunţare presupune raportul între elev şi magister? Cât de vulnerabili suntem în faţa celor care se consideră hipercalificaţi să ne (uni)direcţioneze destinul profesional şi uman? Azi, când atestatele se cumpără, cum alegem ce vrem să fim: exponenţii unei atitudini care zideşte sau, dimpotrivă, „just another brick in the wall”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s