Shakespeare, deci rezist

(„Richard al III-lea” de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, Teatrul L. S. Bulandra, Bucureşti)

1.JPG

 Au trecut veacuri peste acest text al lui Shakespeare, războaie, revoluţii, lovituri de stat, campanii electorale, atentate, lumea a dus-o mai bine sau mai rău, s-au schimbat generaţii, percepţii, clima, şi totuşi, povestea unui vremelnic rege englez continuă să ne tulbure. De ce? Numai pentru că geniul shakesperian sparge toate barierele de timp şi spaţiu? Nu numai, ci şi pentru că fundamental nu ne-am schimbat. Nu doar Shakespeare e contemporan cu noi, ci şi personajele lui sunt concetăţeni de-ai noştri. „Richard III” a aniversat câteva centenare. Noi continuăm să revedem alţi actori în aceeaşi piesă. Asistăm. Spectatori. Ca la teatru.

Andrei Şerban ne propune un spectacol manifest, în egală măsură o comedie umană şi de moravuri şi o tragică perspectivă asupra umanităţii, a valorilor, a moralităţii, a meritocraţiei. Richard e un diavol, dar e proiecţia şi rezultatul indolenţei, tăcerii, neimplicării noastre, e monstrul născut de somnul raţiunii colective, e imaginea hâdă, terifiantă a unei lumi dominate de ură, dorinţă de putere şi poftă de răzbunare, lumea devenită arena frustraţilor, a celor aflaţi într-o continuă campanie de pedepsire. Pe Richard nu îl iubeşte, nu îl creditează şi nu îl admiră nimeni. Trăieşte în ungherele saloanelor festive, mereu în umbra tronului, complotează, ţese intrigi şi, de fapt, construieşte a road to hell. Se autoproclamă rege şi odată ajuns acolo, retează toate treptele scării pe care a urcat (prieteni, rude etc.).

2.jpg

Din capul locului trebuie să spun că „Richard al III-lea” de la Bulandra porneşte sub bune auspicii. El s-a născut în zodia necesităţii. Era nevoie în acest moment de un asemenea spectacol hardcore, puternic, lucid, hrănitor. Din acest punct de vedere, montarea „se încarcă” cu un anumit tip de climat, de energie şi de dinamică, cele ale vremurilor pe care le trăim. Este aproape miraculos cum Andrei Şerban se regăseşte într-un moment crucial pandant cu cel de acum trei decenii. Acum teatrul redevine politic, în anii 90 Şerban, în calitate de regizor şi director al Naţionalului bucureştean îşi asuma misiunea de a readuce spectatorii în sălile de teatru, încercând să concilieze, să restabilească un raport de complementaritate între scena străzii şi cea a teatrului (ne amintim nu numai de „Triologia antică”, ci şi de „Cine are nevoie de teatru” etc.)

Însă regizorul nu derapează în cotidian de dragul cotidianului. El găseşte remarcabile soluţii pentru a face din textul shakesperian un vehicul al viitorului şi în acelaşi timp transplantează elemente uşor recognoscibile din realitatea imediată în contextul dramaturgic de bază. Un transplant nu numai reuşit, funcţional, ci şi un preţios exemplu de adaptare cu gust, cu măsură şi cu impact. Inserţiile contemporane au eficienţă nu în planul primar, al poantei, ci în planul profund, al sensurilor care fermentează (şi aici merită felicitări şi o adâncă reverenţă Daniela Dima, cea care semnează traducerea şi adaptarea).

Nu cred că am văzut niciodată un spectacol mai izbutit şi mai tulburător din punct de vedere plastic. Soluţiile scenografice incredibile (Andrei Şerban, Octavian Neculai), costumele (Fruzsina Nagy) care completează personalitatea personajelor şi care nu sunt doar imagine, look, ci mai ales componentă caracterială redimensionând şi dând amploare şi consistenţă mesajului, împreună cu muzica „gestionată” cu talent, pasiune, farmec şi umor de Raul Kusak, se constituie într-un produs artistic unitar, spectaculos, dinamic şi remanent.

3.jpg

Marius Manole se află în faţa celei mai complexe, solicitante şi ofertante partituri din cariera sa de până acum. Expresiv şi expansiv, cu o rostire straniu variată asemenea unui ventriloc uneori, alteori aproape coregrafiată, ubicuu (apare de pretutindeni, se insinuează sau dă buzna), inepuizabil în mijloace, el reuşeşte un exerciţiu de maximă virtuozitate şi forţă de transfigurare.

„Richard al III-lea” este însă incontestabil reuşita unei întregi distribuţii la fel de valoroase ca interpretul rolului titular. Rodica Lazăr face un rol fabulos, impecabil conceput, meşteşugit, asumat. La fel Cornel Scripcaru (în triplă ipostază, cea mai curajoasă distribuire din spectacol) cu stilistica lui aparte, un actor unicat ce combină în proporţii juste cinismul, candoarea şi o aparentă detaşare generând un tip special de emoţie, Alexandra Fasolă şi Mirela Gorea – agente suverane ale unui fior tragic autentic, veritabil, dar şi George Ivaşcu, ex-ministrul căruia merită să îi urăm asemenea Fiului Risipitor „Bine ai revenit!” sau Cătălin Babliuc în Buckingham, omul cheie în ascensiunea lui Richard simulând/disimulând fidelitatea (un echivoc extrem de valoros şi complicat de redat artistic), ca şi toţi ceilalţi. Vă asigur că sunt toţi nu numai actori talentaţi şi dedicaţi meseriei, dar şi oameni care înţeleg dimensiunea şi riscurile profesiei pe care o fac. Altfel sunt convinsă că nu ar fi rezistat în acest „cantonament” impus de Andrei Şerban. Şi cred că nu întâmplător, de această dată, nu se apelează la soluţii de rezervă. Nu sunt mai mulţi actori pe un rol, ci, dimpotrivă, mai multe roluri pe acelaşi actor. În acest „Richard al III-lea” se joacă cu prima şi unica echipă. Cea mai bună.

4.jpg

Ce-ar mai fi de spus? Evident că vă invit şi eu să vedeţi spectacolul. Sper să se joace suficient de des în aşa fel încât să îl vadă cât mai multă lume. Cu vorbele unui om care a trăit acum sute de ani, noi azi sancţionăm prezentul. Pe scenă, lumina se stinge pe rânjetul profesionist al politicianului care ne promite (din nou) consens. Luminile se mută pe sală. E vremea schimbării. Puneţi toată energia pozitivă, entuziasmul şi speranţa în oportunitatea care se deschide în faţa fiecăruia dintre noi. Azi şi mereu. „Time is on my side”. Rolling Stones (nişte concetăţeni de-ai lui Shakespeare) dixit.

PS. Am tot citit opinii post-Richard şi mai toată lumea îşi exprimă dorinţa de a revedea spectacolul. În chip aproape straniu, în ce mă priveşte nu mi-aş dori să repet experienţa. Totul a fost atât de puternic, de solicitant şi de unic încât îmi place să îmi imaginez că s-a întâmplat o singură dată, pentru o singură seară şi exclusiv pentru cei care ne aflam atunci în acea sală, singura sală din univers căci toate celelalte nici nu existau. Imaginaţi-vă ce tip de emoţie a trăit cel care a ştiut sau a aflat ulterior că el a fost ultimul om care a ieşit din „sala de lectură” a Bibliotecii din Alexandria, sau primul om care a văzut Pământul de pe Lună. Trăim în epoca serialului, a reluărilor, a ofertelor de tip 3 la preţ de 1. „Richard”-ul acesta reclamă un tip de concentrare, de mobilizare care se pot trăi o singură dată – la primul impact. Nu te ajută să vii „pregătit” aşa cum nu vom fi niciodată suficient de rodaţi pentru marile întâmplări ale vieţii: pierderea părinţilor, îndrăgostirea, amputarea unei mâini, admiterea la facultate, primul premiu, primul sărut, ultimul sărut, succesul, moartea. Aşa că, deschideţi ochii, puneţi mintea la treabă, încercaţi să înţelegeţi! Luaţi spectacolul pe cont propriu!

(Foto: Livia Vişănescu)

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s