(„Pădurea spânzuraţilor”, după Liviu Rebreanu, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional I. L. Caragiale Bucureşti)
Cineva spunea că, într-o societate ideală, elevii ar veni însoţiţi de profesorii lor la acest spectacol inspirat de un roman ce se află de decenii bune în programa şcolară. Complicat. Asta ar presupune existenţa unei alte viziuni asupra educaţiei, a literaturii şi a teatrului, un alt tip de asumare a reponsabilităţii în dialogul social, comunitar, etc. etc. Noi am fost obişnuiţi că şcoala e locul în care înveţi pe de rost texte, concluzii ale altora, aberaţii de cele mai multe ori, ambalate ieftin şi livrate în limbaj de lemn sau de plastic. Passons…
Au trecut 100 de ani de la Primul Război Mondial, conflagraţia naţiunilor, a conştiinţelor patriotice. Radu Afrim reciteşte romanul „Pădurea spânzuraţilor” şi – ca orice spirit liber, ca orice om cultivat, informat şi „în alertă” – vede mai mult decât o poveste de conştiinţă. Găseşte liantul dureros, acut actual care ne poate transfera pe toţi în spatele liniilor inamice sau în prima linie a războiului nostru cu noi înşine. Şi astfel, povestea ofiţerului ardelean nevoit să lupte împotriva fraţilor săi de neam, se încarcă, se amplifică, se redimensionează; depăşeşte stadiul eroismului de propagandă, şi ajunge din zona faptelor de arme în zona faptelor de viaţă vs moarte.
În colaborare cu un scenograf în egală măsură creativ, insolit şi riguros (Cosmin Florea), Afrim ne invită într-o aventură artistică solicitantă, complexă, care se deschide pe mai multe planuri, un exerciţiu de sinceritate (atât cât permite teatrul), o emoţionantă mostră a lumii la 1900 şi o curajoasă translare către azi. Dedublarea personajului principal în Apostol (Alexandru Potocean) şi Conştiinţa (Marius Manole) este una din ideile-cheie, fertile pe care se construieşte fluent, dinamic şi spectaculos scurta istorie a maturizării şi morţii eroului lui Rebreanu.
Sala Mare, scena mare şi (deducem din context) obligatoriile lavaliere. În acest context, actorii sunt mai ales voci, glasuri, de foarte puţine ori (datorită proiecţiilor inspirat gândite în alb-negru) chipuri, expresii. Dar vocile inspiră, seduc şi reclamă complicitatea publicului. În general, vorbim de un spectacol la care mintea spectatorului nu zace. Suntem mitraliaţi cu teme de meditaţie. Ne aflăm în faţa unei montări care propune foarte mult, ne scurtcircuitează adesea, dar în orice caz mizează pe noi, contează pe noi, e o pledoarie pentru dialog (între epoci, între generaţii, între raţiune şi simţire).
Rămân vocile care pictează o lume. Natalia Călin (fenomenală, îţi umple sufletul, vocaţia simplităţii şi a clarităţii), Ciprian Nicula (fabulos echilibru între inocenţă şi rigoare, emoţie şi umor), Raluca Aprodu (icoana senin metafizică a iubirii devotate), Richard Bovnoczki (convingător, tulburător, exemplu de cinism, laşitate şi omenesc, prea omenesc), Istav Teglas (ca de obicei, plusul de nuanţă, pitoresc, esenţial, plasticitate, expresivitate), Ada Galeş (izbutit, fresh contrapunct). Marius Manole şi Alexandru Potocean reuşesc un aproape neverosimil exerciţiu de complementaritate, o halucinantă suspendare între Acum şi Atunci. În rostirea lor replicile au ceva din forţa remanentă a mesajelor benign subliminale, se deschid asemenea unor hublouri către un Ieri întunecat, mâlos, captiv şi explodează într-un Azi diform, bezmetic, impersonal.
Deşi tentaţia e mare – dovadă că se practică – mă abţin să „traduc” în plus spectacolul lui Radu Afrim. Nu mi se pare nici frumos, nici util, nici politicos. Am covingerea că sunt produse artistice pe care nu trebuie să le desfaci scenă cu scenă, imagine cu imagine (cu diabolica frenezie indusă cu care desfac infanţii cadourile de sub brad). Oricum ar fi prea subiectiv, deci meschin. Aş face spectacolului (dar şi mie) un deserviciu.
Mergeţi la „Pădurea spânzuraţilor”! Înarmaţi-vă cu răbdare şi – pe cât posibil – renunţaţi la prejudecăţi (oricum ar fi un ghid orb şi mai curând v-ar blura percepţia şi recepţia)! Acesta este genul de spectacol care se ia pe cont propriu şi se decontează individual. E puternic, original, asumat şi reclamă spectatori responsabili, cu fibră receptivă, cu apetenţă pentru mesaj încărcat de sens. „Pădurea spânzuraţilor” nu e doar teatru de vineri seara, unde mergem că nu e nimic la televizor, mergem să ne râdem şi că ne place Manole. E un demers cultural endoscopic, invaziv ca orice proiect tratat serios.
Încheiem un an festiv şi festivist în care nu am prea avut ce sărbători. Dar dacă ne-am acordat răgazul să ne punem câteva întrebări tot putem spune că am marcat cumva primul Centenar. „Pădurea spânzuraţilor” este un asemenea prilej de răgaz, de ieşire din zgomot şi din fum.
Dincolo de revelaţia divinităţii, de redescoperirea iubirii ca valoare supremă, eternă a umanităţii, de împăcarea cu lumea şi cu sine, Apostol Bologa descoperă sub spânzurătoare încă ceva – că tot ce trece prin filtrul conştiinţei noastre e izbăvit de imposibil, gândul e însăşi fapta, nu suntem doar glodul râmelor, ci şi praf de stele, spirit şi viziune. Înainte de a-i înfăşura gâtul, cercul de sfoară al ştreangului poposeşte deasupra capului ca o aură. Apostol vesteşte ceva: sfârşitul inocenţei, începutul Adevărului. Poate nu întâmplător, pe aceste meleaguri, copiii joacă şi azi Spânzurătoarea.
Credit foto: Florin Ghioca
Acta est fabula 