Ţara mea cu Feţi-Frumoşi

(„Fata Morgana” de Dumitru Solomon, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Dramaturgilor Români, Bucureşti)

Lumea adoră eroii, pozitivii, pe cei care salvează vieţi şi nu fac mare caz din asta. Oricât de gros se întăreşte stratul de monstruozitate peste noi, umanitatea continuă să dea like poveştilor miraculoase încheiate cu happy-end. În ceauşism, ca în orice dictatură, în toate operele de artă binele învingea, adevărul ieşea la suprafaţă, vinovaţii erau dovediţi, Feţii-Frumoşi alias „eroii zilelor noastre” primeau aplauze, decoraţii, li se punea poza la panoul de onoare.

Dumitru Solomon, ironic, detaşat, neînregimentat în „marea operă de edificare a Omului Nou” a preluat tema propagandei din epocă şi a adus doi potenţiali incoruptibili oameni ai legii într-o ipostază mai curând ridicolă, caraghioasă. Dispariţia unui profesor universitar din camera unui hotel de provincie le stârneşte acestora imaginaţia şi setea de protagonism şi transformă un miliţian şi un procuror debutant în Sherlock Holmes pe urmele criminalului necunoscut şi cumplit de diabolic. Numai că totul se dovedeşte o farsă şi încă una cu o miză măruntă. Hărţuit cu o mulţime de „atenţii” mai mult sau mai puţin consumabile de către indivizi certaţi cu legea şi cu cartea, în calitate de şef al Comisiei de Bacalaureat, profesorul Cantemir ajunge să îşi însceneze dispariţia şi să anunţe Miliţia.

În urma unei avalanşe de qui pro quo-uri, răsturnări de situaţie, lucrurile se vor limpezi şi cei vinovaţi de tentativă de corupţie se vor retrage ruşinaţi şi – aparent – vindecaţi.

Victor Ioan Frunză, Adriana Grand şi fabuloasa lor echipă de actori (Carol Ionescu, Blanca Doba, Adrian Nicolae, Nicoleta Hâncu, Alin Florea/Sorin Miron, Alexandru Pavel, Corina Moise, Monica Odagiu/Daria Pentelie, George Costin şi Andrei Huţuleac) au intrat în această poveste de acum peste patru decenii cu multă seninătate, deschidere şi au găsit în ea surse veritabile de creativitate, comic şi actualitate.

Într-un decor spectaculos (o adevărată cutie a miracolelor, o impresionantă reconstituire de epocă dar şi un cuceritor exerciţiu de imaginaţie), gândit de cel mai proaspăt şi robust scenograf de azi (nu numai că Adriana Grand nu se repetă şi nu se autopastişează niciodată dar are o personalitate completă – inginer, arhitect, tehnician, pictor, creator de măşti, artist cu vocaţia transfigurării dar şi – foarte important şi rar – cu umor), asistăm la o comedie nebună cu un ritm ce aminteşte de seria „jandarmului” Louis de Funes. Un actor joacă dublu rol, altul se dedublează şi ubicuizează sub ochii noştri. Ca în filmele mute, totul pare că se învârte într-un cerc. Îţi vine să dai stop ca să înţelegi cine urmăreşte pe cine.

Ca de obicei, interpreţii lui Frunză ştiu cum să-şi dozeze şi să-şi exploateze mijloacele încât să rămână în adevăr dar şi să surprindă. Toate poantele îşi ating ţinta, toate intenţiile sunt valorificate, tot ce apare în scenă „joacă”, nimic nu scapă de sub control. Publicul „citeşte tot” căci i se dau timp, indicii şi spaţiu pentru a face conexiuni. Este remarcabil felul discret, fluid în care Victor Ioan Frunză a ştiut să plaseze povestea în ceauşism dar şi să arunce ancore către prezent. Cât de fin şi de curat este lucrat astfel încât să nu se piardă nimic din ce ar putea să îmbogăţească şi să convingă.

Aşadar, încă o izbândă, încă un argument pentru a aştepta cu nerăbdare următorul proiect VIF. Binele, Frumosul şi Adevărul au învins din nou! Misiune îndeplinită.