Prezentul dispărut – Flashback Mob

anul

(„Anul dispărut 2007” de Peca Ştefan, regia Ana Mărgineanu, Teatrul Mic, Bucureşti)

Un nou exerciţiu de introspecţie, imaginaţie şi proiecţie tridimensională marca Ana Mărgineanu şi Peca Ştefan. Întâmplător teatru, sau tot ce ţine de mijloacele lui de expresie şi comunicare. În realitate, colaje de viaţă, micile istorii vs Marea Istorie. Adevăraţii eroi şi singurii pe care îi cunoaştem cu adevărat suntem noi înşine. Deşi, când vine vorba de adevărul istoric sau de cel obiectiv, nici pentru noi înşine nu ne vine să băgăm mâna în foc.

Crâmpeie din realitatea anului 2007 sunt pretexte pentru chestionarea percepţiei noastre asupra trecutului care, deşi trăit, este insuficient asumat. Intrarea în UE, Palme d’Or la Cannes, incidente memorabile cu oameni politici ca protagonişti, Sibiu – capitală culturală europeană şi multe altele sunt tot atâtea izbânzi sau întâmplări aşezate aparent alandala într-un straniu, uneori bulversant, alteori înduioşător insectar. „Anul dispărut 2007” este un demers evident antropologic, o revizitare a unui trecut recent. Atât de recent încât consecinţele faptelor de atunci ne mai bântuie şi azi.

În acest context special contribuţia actorilor din distribuţie este una esenţială şi impresionantă. Mihaela Rădescu, Maria Ploae, Gheorghe Visu, Ilinca Manolache, Alina Petrică, Ana Bianca Popescu, Ştefan Lupu, Silvana Mihai, Marian Olteanu, Virgil Aioanei sunt ghizi, amfitrioni şi personaje într-un spectacol în egală măsură happening, experiment social, flash(back) mob. Şi teatru. Performanţa lor constă în faptul că reuşesc să întruchipeze şi să se şi detaşeze, rămânând în permanenţă la limita distanţei dintre sală şi rampă.

Ca spectator, te simţi vulnerabil dar inclus într-un parcurs absolut imprevizibil, incitant. Trecerile de la „ficţiune” la „realitate”, de la cotidianul trăit la cel imaginat te ţin într-un suspans benign şi cordial. Te simţi solicitat, te vezi „în poveste”. Până la final nu ştii să spui ce pare mai adevărat şi mai recognoscibil – mica sau marea istorie. Şi asta pentru că empatizăm şi cu melodrama unei familii fracturate şi cu conflictul între generaţii şi mentalităţi artistice, şi cu jalnicele întâmplări de delicvenţă juvenilă şi amor ilegal şi cu aventurile cinic amare ale fostului preşedinte Băsescu. Uneori ţara/lumea arde şi locuitorii ei se piaptănă, alteori totul pare să devină subiect cu potenţial de breaking news care să merite cel puţin un hashtag sau un sanchi cinstit.

Oricât ar fi de palpitant, prezentul e condamnat să devină trecut şi astfel – în bună măsură – să dispară. Tot ceea ce azi pare de o cumplită, stringentă, inevitabilă actualitate, peste 10 ani poate fi un simplu pretext pentru un spectacol – ca acesta – făcut de oameni proaspeţi, deştepţi şi talentaţi. Aşadar, pe curând, la „Anul dispărut 2017”! Uite aşa găsim o noimă deşertăciunii. Şi poate conştientizând, vom greşi mai puţin. Sau măcar vom greşi mai… altfel.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s