Dragoste şi moarte la Veneţia

Avatarurile unei iubiri imposibile. Asta ne propune dramaturgul italian Giuseppe Berto în „Anonimul veneţian”. Cei doi protagonişti nu pot trăi unul cu celălalt dar nici fericiţi când nu sunt împreună. O iubire mistuitoare, tenace, ucigătoare, vecină cu ura. La 8 ani de la despărţire el îi cere ei o întâlnire. Pentru că aşa cum nu a putut trăi împlinit în absenţa ei, nici nu poate muri împăcat fără a o revedea.

Muzica, etern muribunda Veneţie şi un cuplu nevoit să se izbească în permanenţă de pereţii propriului eşec. El – un bufon, o victimă a unei naturi vitale, nesătule, ludice, un „neserios”, când tandru, când violent, maestru în jongleriile cu toate cele ale vieţii, Don Juan împăcat cu trecerea timpului şi cu obligatoriile renunţări, împăcat cu moartea, cu sfârşitul. Muzician talentat, tată absent, luptându-se din ce în ce mai fragil cu resentimentele. Ea, altădată dezinvoltă, pătimaşă, o gurmandă a vieţii, o însetată de iubire, azi în primul rând mamă, purtând însă pe chip stigmatul nobil al nostalgiei. Gata să-şi omoare iubitul (pentru a-l scăpa de umilinţa bolii) dar şi să moară alături de el pentru a ieşi din sfera compromisului.

Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală Ion Sava ne provoacă – atât pe noi, publicul, cât şi pe actorii Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu – la un test. Ion Caramitru – coordonatorul acestui studiu – mărturisea argumentul ce stă la baza acestui proiect teatral: „Actorul trebuie să se întoarcă permanent la starea de şcoală (…). Miza acestui exerciţiu este foarte mare, ea presupune o dorinţă şi o disponibilitate din partea actorului de a se întoarce la propriile sale mijloace, de a pătrunde un text în adâncime, de a renunţa la expresiile cele mai la îndemână, de a-şi conştientiza clişeele şi, de ce nu, de a şi le depăşi”.

Ne aflăm aşadar în cadrul mai puţin rigid al unui work-in-progress, actorii descoperind în permanenţă adevăruri despre personajele interpretate, fiind în egală măsură provocaţi la o revizitare a propriilor personalităţi artistice, o revitalizare, o refrişare, o întoarcere la prospeţime în interpretare, firesc şi coerenţă în transmiterea mesajului. Un spectacol până la urmă, cu multe momente reuşite, emoţionante şi cu un Ioan Andrei Ionescu absolut interesant, revelatoriu chiar.

„Anonimul veneţian” ne oferă o poveste bine scrisă, prezentată simplu, punând în prim-plan caracterele şi conflictul dintre ele şi mai puţin celelalte elemente teatrale (scenografie, coregrafie, muzică etc.). Un bun şi necesar antrenament cu public, o inedită invitaţie de a pătrunde într-un laborator de creaţie, un performance atelier serios, abordat cu responsabilitate de către toţi cei implicaţi şi care cu siguranţă îşi găsi un auditoriu la fel de deschis către experiment, de curios şi, să sperăm, de generos.

Articol publicat pe PORT.ro.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s